Sfinxul

Sufletele celor morţi au răstignit în mine

Un sfinx.

Am încercat să-l sfarm cu lacrimi îngenuncheate,

Am încercat să-I spintec faimoasele aripi de vultur,

Am încercat să-i golesc mintea, furându-i tăcerea,

Acea tăcere monahală ruptă din pietrele

Vechilor inscripţii. Dar totul părea în zadar…

Rămânea aşa cum a fost răstignit.

Sarcofagul său e încă în mine,

Închis în sanctuarul seminţiilor levinte.

Văd morţi în jurul meu, şi mi-e teamă!

Nu vreau să mor!! Vreau să trăiesc!!!

Tăcerea lor neagră mă sperie.

Adineauri a trecut prin faţa porţii mele

Un mort. S-a oprit surâzând

şi-a bătut în poartă, apoi a plecat.

Am deschis şi-am privit-- În urma lui lăsa

O dâră de lumină, părând a fi înger.

Am alergat să-l rog să se întoarcă,

Dar s-a făcut nevăzut.

Tot ce-a rămas e sfinxul

Împodobit cu raze sanctificate.

Miroase parcă a om lovit de fiinţare,

Miroase a început, a mort, a zare…

Şi clopotul sinelui bate anunţându-i venirea,

Venirea celui ce-a tăcut o vreme,

A sfinxului îngemănat cu subconştiinţa…

Dor ramas

Aseara iar ploua printre morminte
Si ca un mort in sera ma simteam,
Caci hoinaream nebun prin simtaminte
Si imi doream in brate sa te am.


Te port in gand, in vis, in senectute,
Te port in mine la orisice pas,
Si parca vorbele de mine ieri stiute
Azi nu mai sunt decat un dor ramas.


Un dor ramas in pragul disperarii,
Un foc mistuitor mocnind sfios,
In visul meu esti dorul fiintarii
Ce sterge azi o lacrima milos.

Priveste, Romane!

Priveşte, Române, cum plouă Mileniul,
Cum urma îndurării devine trecut,
Cum plânge copilul mângâindu-şi cerul;
Priveşte, Române, spre un nou început!

Priveşte, Române, e acelaşi pământ,
E-aceeaşi cupolă albastră de veacuri,
Aceeaşi speranţă şi acelaşi cuvânt
Săpat în inimile noastre şi-n flamuri.

Priveşte, Române, acum când devine
Nimic din nimic sau din tot şi din toate;
Române, vox populi, ascultă-n tine,
O carte nescrisă ne poartă pe spate.

Priveşte, Române! Ne-ngroapă Mileniul,
Aşa de sărăciţi şi loviţi de nevoi;
Nu vom pieri de tot, cu noi este Cerul
Ce se roagă fierbinte...curg lacrimi şuvoi.

Priveşte, Române, rău-i la putere,
Dulcea cupă-a vieţii devine sanctuar,
În pântecul etern şi iubirea piere.
Ce lucruri ciudate! Ce se-ntâmplă-i bizar!

Priveşte, Române! Ce trist e poporul!
Ce tristă-i fericirea pe chipu-i bătrân!
Încununat cu valuri dezminte forul
Al Mării noastre Negre, al cui îi e stăpân.

Române, acum să ne cerem iertare
Strămoşilor ce în morminte se-odihnesc,
Pentru că să păstrăm noi n-am fost în stare-
Doina pură, dorul sfânt, dorul românesc.

Priveşte, Române! Azi suntem cerşetori!
În zadar ne cerem românimea ‘napoi,
Căci viaţa e prea scurtă chiar şi pentru flori;
Tu eşti numai unul, cu mine suntem doi.

Române, ce înseamnă să fii bun român?
Să dăruieşti din suflet un suflet vieţii?
Totuşi...de ce să naşti când ştii că un nebun
Mâine poate-i va da în mâini cheia morţii?

Priveşte, Române! Ne pierdem ţăranii
Şi stropul de-omenie-n cărţi îl mai citim,
Către judecată ne-ndrumă doar banii;
Fântânile-au secat. Cu ce să mai răzbim?

Priveşte, Române! Ascultă-ţi sentinţa,
Cuvintele noastre mor acum în părinţi.
Unde-i Eminescu? Unde-i biruinţa?
Au plecat şi ei cu Dumnezeu printre sfinţi.

Priveşte, Române! Ne-ngroapă Mileniul
În tina cea roşie-a robirii de veci;
Priveşte, Române! Ne cheamă pământul,
Prin porţile-ncuiate-n curând ai să treci.

Împreună-ţi mâinile şi-apoi priveşte
Spre Cerul Fiinţării ce toţi L-au uitat,
Mileniul cu lacrimi şi dor ne stropeşte,
Înlănţuit de oameni te cheamă speriat.

Române, priveşte-ţi dulcea ţărişoară
Ce în mare durere se scaldă semeţ,
Chiar şi Carpaţii au fost loviţi de-o vioară
Ce-a cântat odată cu-arcuş de Voroneţ.

Priveşte, Române! Golgota-i aproape,
E în sufletul neamului cel românesc;
Să nu îţi doreşti să treci peste etape,
Deşi copiii noştri, singuri reuşesc.

Priveşte, Române! Strigă pădurile,
Ecourile lor se-aud şi-n câmpii,
Doar Moartea le ascultă şi Părintele,
Iar vuietul răzbate...ah! ani două mii.

Priveşte, Române, Românul din tine
Şi înspăimântat îndreaptă-te spre un foc,
Caută-ţi casa, caută-ţi acel sine
Condamnat să fie zarul vreunui joc.

Priveşte, Române, teatrul din scenă,
O scenă a vieţii uitată undeva;
Spectatorii aşteaptă să vadă o trenă
A Miresei Tricolore—ROMÂNIA.

Priveşte, Române, cum plouă Mileniul,
Cum şi urma Miresei devine prezent;
Du-te acasă să nu plângă şi graiul,
Întoarce-te unde ştii că eşti eminent!

O moarte

Păşesc încet…încet…prin gânduri solitare,
Încerc să zbor, dar obosesc şi cad;
Părinte, iartă-mă, dar nu mă simt în stare
Să plâng din nou pe-acelaşi amalgam.

Păşesc mereu spre alte şi-alte schituri,
Dar nu găsesc decât cuvinte moarte,
Vreau să înviu şi să renasc din mituri;
Părinte, ia-mă şi du-mă-nspre-o carte!

Păşesc?…nu ştiu…încerc, dar nu mai pot,
Căci mă lovesc de-acelaşi fals mister;
Părinte, iartă-mă, mă doare tot
Şi simt…ah, simt, că-n clipa asta pier!

Păşesc încet, dar mă destramă visul
Şi simt că înc-o viaţă se naşte undeva,
Aş vrea să ştiu…e noaptea? E chiar cerul?
Sau nu-i decât o moarte…eu…tu…un NOI…şi-o stea?…

Definind cuvinte

Cuvintele sunt oseminte,
Bucăţi din cei ce-au fost odată;
Cuvintele sunt şi morminte
Uitate în clepsidra spartă.


Cuvintele sunt cer şi soare,
Sunt dumnezei de tinichea,
Sunt şi speranţe şi uitare,
Şi viaţă sunt...De-ar fi a mea!!!


Cuvintele sunt chiar şi-nceput
Al formelor de adineauri,
Metamorfozate-ntr-un sfinx mut
Ce-şi caută esenţa-n fauri.


Cuvintele-s pământ şi mare,
Şi sentimente crude sunt,
Ascunse-n suflete pe care
Le caută destinul crunt.


Cuvintele-s împăciuire
Conduse de ascezi levinţi;
Cuvintele,Doamne,iubire
Şi pentru oameni, dar şi sfinţi.


Cuvintele sunt oseminte,
Acum mai mult ca niciodată;
Cuvintele sunt şi morminte
A celor ce am fost odată.

As vrea sa plang

Aş vrea să plâng, dar nu mai pot,Părinte,
Căci sufletul din mine a murit,
Şi-acum mă-ndrept spre-aceleaşi vechi morminte
Să-mi caut locu-n care m-am trezit.

Aş vrea să plâng, să plâng fără cuvinte...
Într-un tărziu când ţărmul dezgolit
Va sângera pe-ale mele oseminte
Dintr-un cavou în soare rătăcit.

Aş vrea să plâng, dar nu mai pot, Părinte,
Deşi mă doare trupu-mi răstignit
De-o mică floare printre gânduri sfinte,
Legate între ele printr-un mit.

Aş vrea să plâng cum n-am plâns niciodată!
Aş vrea, Părinte! Da, aş vrea să plâng
Pe un mormânt din mintea-mi ferecată
Cu veşnice lumini ce nu se sting.

Aş vrea să plâng cu teamă şi-ndurare;
Să plâng că nu mai sunt ce-am fost cândva:
O mică stea căzută la-ntâmplare
Şi-al cărei nume era CINEVA...

Simt mut

Miroase a om scăpat în zare,
Miroase a cer, a-nmormântare,
Miroase a om flâmând de Tine,
Miroase, Doamne,-a veşnicie.


Miroase ploaia senină din mine,
Miroase credinţa ce va să vie,
Miroase felia de trai a sfârşit,
Miroase şi moartea a vis împlinit.


Miroase a-nceput uitat pe-o mare,
Miroase a stea căzută-n cărare,
Miroase a izvor de munte curat,
Miroase a soare de mine-nsetat.


Miroase a clipă ucisă de doi,
Miroase a viaţă lezată-n noroi,
Miroase a moarte topită-n mister,
Miroase a om şi miroase a cer.

Gandind la tine...

Cu gândul rătăcesc azi către tine,
Şi parcă visul moare undeva,
E prea frumos să stai tu lângă mine,
Căci nu te merit, tu esti Cineva!


Eu sunt un eu căzut azi pe pământ,
Un înger slab ce a uitat să simtă,
Îmi amintesc că mă trezeam vibrând
De atâta bucurie sfântă.


Visezi frumos şi simţi cu plecăciune
Şi-aş vrea să fac şi eu cândva la fel;
Când gândul trist s-a stins ca un tăciune
Tu mult ai plans că ai găsit un ţel.


Pe munţi urcai să cauţi alter ego,
Sperând că într-o zi cu glas ceresc
Din inimă vei auzi un credo
Şi magicul cuvânt “Iubesc! Iubesc!”


Dar munţii nu ţi-au oferit lumina,
Ci adâncire în eterul tău,
O flacără în jocul cu sublima
Putere de-a te crede chiar un zeu.


Un zeu al minţii tale-nsigurate,
Chiar un copil de zări îndrăgostit,
Un înger al zăpezilor furate
De teama de a nu fi părăsit.


Copil frumos, tu nu ştii astăzi oare
Că zările te fură făr să vrei?
Că negura e pace şi culoare?
Că ploaia de cuvinte e în chei?


Iar astăzi ai o cheie chiar în mână,
Eşti la un pas de a te-apropia
De uşa ce deschide o lumina,
Curaj să ai să simţi ce e în ea!

Contempland agonia...

Cu sufletul răsfrâng azi necuprinsul
Şi parcă totul moare iar în mine,
Să fiu şi eu de piatră ca şi Sfinxul?
Sau Doamne, sunt fărâmă chiar din Tine?


Încerc s-aprind din coasta mea Adamul
Din care Însuţi Tu m-ai plămădit,
Dar din cenuşă nu se naşte harul
Şi ca un înger mort m-ai biruit.


Ades spuneai că Tu mă porţi pe braţe,
Că tot ce-i rău cândva va dispărea,
Şi-n mine vor renaşte vii speranţe,
Când eu te voi primi în casa mea.


Dar Doamne, azi şi carnea mi se pare
Că doare când privesc în urma mea
Şi nu mă pot gândi decât la soare,
La-nmormântarea fulgului de nea.


E noapte iar, o noapte în tăcere…
Contemplu agonia îndrăzneţ
Şi vreau sa cred că are gust de miere,
Atât de dulce ca un vis semeţ.


Prea scurt e timpul care-ncet se stinge
Adesea ca un plânset de copil,
Azi şi durerea are gust de sânge;
Cum să trăiesc când fug mereu tiptil?


Nu fug de tinereţe, fug de viaţă,
De-o cruce grea ce Tu mi-ai dat s-o port,
Cu ea în spate-n orice dimineaţă
Mă-ndrept spre cel mai apropiat port.


Aş vrea să bat acum la prima poartă
Să las acol singurătatea mea,
Să mă despart de ea ca de consoartă,
Să tac şi să privesc tăcerea sa.


E noapte pe pământ…şi parcă morţii
În vis se răscolesc în patul lor;
Miroase a tămâie-n pragul porţii,
A smirnă chiar, a mir mistuitor.


Aş vrea să mă trezesc din vis feeric,
Să nu mai plâng că nu mă regăsesc,
Am obosit să tac în întuneric,
Atât de mult aş vrea ca să iubesc!


Dar mortul din afară e în mine,
E-atât de viu şi-atât de concentrat
C-o viaţă vrea să stea printre ruine,
Dar visul însămi eu l-am spulberat!


Cuprinde-mă, Părinte, şi mă-nvaţă
Că cerul astăzi are gust de mir,
Să gust din el că n-am decât o viaţă
Ce-atârnă de pământ doar de un fir!

Te caut...

Te caut în spice de grâu
Aprinse de raza visării,
Te caut în clipe de râu
Departe de apa durerii.

Te caut pierdută-n noapte,
În voalul miresei de foc;
Te caut mereu în şoapte,
Durerea alungând-o pe loc.

Te caut aproape de mine,
Aici într-un nou univers,
În făclia ce arde în mine,
Te caut în orişice vers.

Când vântul adoarme pe valuri
Te caut căci vreau să-ţi vorbesc;
Tristeţea coboară pe chipuri,
Te caut dorind să iubesc.

Te caut pe semnele stâncii
Bătută de soare şi vânt;
În vatra mării plâng pruncii
Crezând în destinul cel sfânt.

Te caut în semnul credinţei,
De legile vieţii uitând,
Te caut în stelele soartei,
Te caut, Iubire, plângând!

Crini sangeranzi

E o seară ruptă
Din abisurile sanctificate
De muzică;
În noi şi în univers
Cântă imaginarul.
E prea frumos!
Cerul dezminte
Şi ne roagă să iertăm
Neînţelesurile
Fiinţelor noastre;
Ascultăm cu gândurile
Răsfirate în necunoscut
O muzică care ne farmecă,
Ne îndrăgosteşte
Şi ne determină să iubim.
Dor transformat în clăbuci,
În aburinde petale
De crini sângerânzi.

Ah, Doamne!!!

Ah, Doamne! Nu mai pot privi ‘nainte!
Mi-e dor de tot ce-a fost atunci… cândva…
Mi-e dor de misticismul din cuvinte,
De sărbătoarea mitului de nea.

Ah, Doamne! Vreau şi eu să pot să simt
Durerea dintr-un suflet în negare,
Să nu mă leg decât de-un strop de gând
IUBIND IUBIREA LUI DE CONDAMNARE.

Ah, Doamne! Da! M-au răstignit în noapte,
Când viaţa mea părea a fi pământ,
Când chiar şi cerul mă-ndemna la fapte:
Să scutur universu-ngenunchind.

Nu pot nega, nu pot să mint acum,
Căci va muri atunci ceva în mine;
Va plânge iarba ce-o voi călca pe drum
Şi frunzele vor spinteca lumine.

Simt că iubesc, iubesc ce nu pot s-am,
Iubesc o floare ce s-a desprins din soare,
Dar nu-I a mea, e-a spiritului hram-
Mirificul condei rupt parcă din visare.