Nedreptate

Să fii trist şi singur
E o nedreptate;
Să ai prieteni
Şi să fii fericit
E o glumă;
Dar să fii singur şi fericit
E o poveste…

Prea departe…

Nu ştiu…
Poate că memoria ucide
Şi cele mai sfielnice amintiri.
Simt…
Doamne simt!
Simt că eşti prea departe…
Atât de departe…
Nu pot!
Nu pot să mi te apropii!
Încerc să te rechem,
Dar în inima mea
Tu nu mai exişti.
Mă întreb:
Ai existat vreodată?
Sau imaginaţia
Mi te-a scos în cale?
Ah, Doamne!
Încerc să te caut,
Dar…eşti prea departe!
Nu te pot găsi!
Aş vrea să te ating,
Să-ţi simt parfumul
Îmbătător al pielii tale!
Dar eşti…
Prea departe…
Cât te iubesc!
Nu! Nu!!!
Doamne nu-mi reteza
Fericirea!
Ce fericire?!
Fericirea de a-l şti
Prea departe…

Tăcerea

De ce se spune că tăcerea apăruse
Când omul nu se născuse încă?
E un neadevăr inventat de popor;
Când singurătatea învăluise sufletul omului,
Acesta a început să vorbească cu sine,
Dar săturându-se de atâtea vorbe
Rostite în deşert,
A încetat să-şi mai spună ceva
Şi a apărut astfel tăcerea.
Dar oare tăcerea nu e o formă
De a te lupta cu cuvintele?
Cu vorbele goale?
O luptă împotriva destinului?
Tăcerea e o binecuvântare pe care
Nu oricine o poate obţine;
Când omul s-a gândit că speranţele lui
Sunt adânci tăceri,
Le-a transformat în vise
Şi-n cuvinte interioare
Ce trăiesc doar în noi înşine
Şi nicăieri altundeva;
Nu pierdem nimic tăcând prin lumină,
Dar pierdem dacă strălucirea o
Transformăm în întuneric.
Omul şi.-a închis în tăcere propria-i viaţă,
Iar tăcerea e o victorie asupra sinelui.

Tu eşti…

Tu eşti lumina vieţii mele,
Tu eşti izvorul făr’ de stele,
Tu eşti căldură, dar şi frig,
Tu eşti, iubire, şi te strig.

Tu eşti ce eu nu pot să fiu,
Tu eşti un pas ce-acum îl scriu,
Tu eşti ceasornicul de ieri,
Tu eşti făclia unor seri.

Tu eşti Micuţul meu mister,
Tu eşti iubirile ce pier,
Tu eşti chemare şi venin,
Tu eşti un trandafir cu spin.

Tu eşti un spic de grâu stingher,
Tu eşti o stea lucind pe cer,
Tu eşti un dor nebun de-al meu,
Tu eşti al ei.. vei fi mereu.

Tu eşti…eşti viu în senectute,
Tu eşti menirea celor ştiute,
Tu eşti şi soare şi pământ,
Tu cel ce sapi al meu mormânt.

Tu eşti făclia ce m-a aprins,
Tu eşti durerea ce m-a şi stins,
Tu eşti ce mi-aş dori să am,
Tu eşti un strop din amalgam.

Tu eşti sentinţa mea finală,
Tu eşti eclipsa ei totală,
Tu eşti şi alb şi negru eşti,
Tu eşti albastrul din poveşti.

Tu eşti şi demon, dar şi înger,
Tu eşti…mă dori şi-ncep să sânger,
Tu eşti o bucată de piatră,
Tu eşti cărbunele din vatră.

Tu eşti copacul din grădină,
Tu eşti şi praful din vitrină,
Tu eşti şi zi eşti şi noapte,
Tu eşti copilul meu din şoapte.

Urme de paşi

Urme de paşi…Doamne! Mă împiedic mereu de aceste urme de paşi. Încerc să calc pe urmele lor, dar de fiecare dată când cred că am ajuns la capăt, urmele devin invizibile, se şterg şi mă lasă în mijlocul deşertului, acel deşert pe care-l simt adeseori, dar nu-l zăresc niciodată. Dar…nu!E imposibil! Simt cum ard în mine sentimentele, simt cum se sparg puţin câte puţin de raţiune, simt cum caută începutul, începutul acelor bizare urme de paşi. Doamne! Doamne! Caut…caut un imposibil răspuns la o întrebare nerostită. Caut un final fericit, caut o floare ruptă dintr-o stea pentru a o aşeza pe un amalgam de gânduri. Urme de paşi…Mereu aceleaşi urme de paşi…şi-aceleaşi speranţe…Ce ne-am face dacă n-ar exista speranţele? Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi toate speranţele s-ar nărui? Ah, Doamne! Nu mai pot spera! Nu mă mai pot minţi singură! Nu mai pot iubi la nesfârşit o umbră…umbra unui necunoscut ce-a poposit pentru o clipă în inima mea.
Simt că se termină începutul, că începutul nu mai e început, că paşii nu mai lasă urme. Simt că totul a devenit o iluzie…şi iluziile dor. Şi totuşi…sunt fericită! Doamne, sunt fericită pentru că simt că exişti, simt că eşti parte din mine, din viaţa mea!

Viaţa e o lacrimă de stea

Viaţa de mână am încercat s-o prind
Şi-am alergat în braţe s-o cuprind,
Mirată s-a oprit în drumul meu
Şi mi-a pătruns în suflet ca un zeu.

Dar când am vrut să-i dăruiesc iubire
Cu ochii ei de gheaţă m-a privit
Şi nerostind cuvinte-mi dă de ştire
Că inima i-a devenit un mit.

Încercare

Încerc să adun în palma mea trecutul
Şi să-l transform într-o mică făclie,
Să izvorască dintr-un dor ca şi-nceputul
Şi-ntrezărind esenţa ce-o să vie.


Încerc să fac din nor o stea senină,
Cu lacrimi efemere să nu mai ploaie
Şi să concep o ardere de sine
A unui chip ucis de clipe-o droaie.


Încerc…dar nu ştiu dacă voi reuşi vreodată!
Să cauţi infinitul când deja tu-l deţi
E un absurd albastru, o piatră sfărâmată,
O undă de mister ce doar tu poţi să fii.

Golgota poporului român

A fost un brav Mihai
Ce a clădit un zid veşnic
Prin Unire,
A format o ţară unită
Şi românilor le-a fost mai uşor
În luptele împotriva duşmanilor
Care doreau să ne cotropească;
Strămoşii noştri au scris o ISTORIE
Cu propriul lor sânge,
Prin victorii şi gânduri,
Prin tot ce-au realizat.
Noi, cei de azi
Am uitat că trăim prin memoria lor;
S-au bătut pentru libertatea
Şi bunăstarea generaţiilor viitoare;
În venele lor curgea un sânge
Plin de iubire ce ardea
Doar la rostirea cuvântului PATRIE.
“Sunt român” – era o lege
Săpată adânc în inimile lor,
Cuvinte dulci şi fermecătoare
Noi nu rostim,
Ci ne lăsăm învinşi de teamă
În propria ţară.
Câtă ură, nedreptate, minciună
Se năzăresc în gândurile noastre!
Câte victorii am obţinut
Şi ce istorie am scris?
Nimic, nimic…ci doar
Frânturi din visele străbunilor
Au rămas vii,
Dar vor muri curând şi ele;
Nu avem răspunsuri la întrebări
Şi nici un viitor.
De ce nu putem iubi şi noi?
Căci patria e mama noastră,
Ţărâna de care suntem legaţi
Cu atâta putere.
Iubire…Oare ştim ce e iubirea?
Nu! Nu! Iubirea nu stă-n vorbe!
Să iubim viaţa,
Să ne iubim ţara,
Să ne iubim frăţeşte.
Golgota acestui popor…
Ah, a poporului meu!
Români suntem!!!
De ce să cedăm în faţa oricui?
De ce nu luptăm împotriva
Corupţiei, a urii, a mândriei,
A laşităţii, a minciunii…
Şi dezgolim totul?
Haideţi să iubim adevărul,
Suntem crştini şi ştim ce vrem,
Eroilor noştri să nu le fie
Ruşine cu noi;
Acelaşi dor să fiarbă
Şi-n inimile înflăcărate!
Cei morţi, dar vii
Prin amintirea veşnicei Frăţii
Se vor mândri de ţara noastră,
De patria lor,
De mama poporului nostru.
Să nu fim hoţi de suflete,
Să fim români!
Oriunde mergem şi oricând
Să ne gândim cu pietate
La ţara nostră – România
La legea vieţii: SUNT ROMÂN!

Frunze moarte

E prea mult timp în jurul meu,
Sunt prea multe speranţe
Şi totuşi…frunze moarte.

E prea mult cer în al meu gând,
Prea multe clipe sfinte
Şi totuşi…frunze moarte.

E multă fericire azi la mine-n suflet
Şi multe stele-n noapte
Şi totuşi…frunze moarte.

E prea multă credinţă azi,
Sunt prea multe cuvinte
Şi totuşi…frunze moarte.

E prea multă iubire pe pământ,
Dar şi prea multă pace
Şi totuşi…frunze moarte.

E mult mister în univers
Şi ochiul omenirii ne priveşte
Şi totuşi…frunze moarte.

E mult parfum de trandafiri,
Prea mult în viaţa asta
Şi totuşi…frunze moarte.

Prea mult albastru-n cer,
Dar şi prea mult în mare
Şi totuşi…frunze moarte.

Eu sunt un om ce a uitat să fie

Eu sunt un om ce a uitat să fie,
Sunt floarea căzută-n melancolie,
Sunt visul rupt din senectutea vieţii,
Sunt orbul trandafir al tinereţii.


Eu sunt un om ce a uitat să fie,
O stea lucind pe cer în noaptea vie,
Sunt şopotul izvorului de munte,
Sunt ceea ce tu nu poţi să fi, iubite.


Eu sunt un om ce a uitat să fie,
Sunt noaptea născută din veşnicie,
Sunt fericirea ce trăieşte-n tine,
Sau poate-s chiar iubirea ce-a murit
...în mine.

E toamna

E-o toamnă ruptă parcă dintr-un clopot
Ce-a răsunat cândva în depărtare
Şi care astăzi plânge cu ardoare;
E toamna morţii unor idealuri,
E chiar sfârşitul poate pentru alţii
Ce aşteptau cu nerăbdare începutul;
E toamna unui soare ce ne-a trădat,
E toamna unui cer întunecat;
E toamna osemintelor noastre
Ce le-am aruncat la întâmplare
Într-un nor pierdut în zare,
Într-o floare muzicală.
Ne-am rătăcit şi noi pe undeva…
Într-un mormânt am îngropat un “ieri”,
În altul vom îngropa un “azi”şi-un ”mâine” –
Că-i toamna cimitirelor de unde.

DOR DE CUVÂNT

Te naşti din Cuvânt şi mori în Cuvânt… Trăieşti şi simţi Cuvânt, în timp ce naşti Cuvânt. Nu mai eşti decât un mic cuvânt dezorientat într-o lume care şi-a pierdut valoarea,adevărul, credinţa şi speranţa. Cuvântul…asta e viaţa noastră! Obişnuieşte-te cu soarta, om sărman! Într-o zi vei descoperi Cuvântul cel mare care îţi va face viaţa frumoasă. Îl cauţi. Îl cauţi la nesfârşit, dar nu-l găseşti, pentru că ştii că ceea ce cauţi nu vei găsi niciodată. Oriîncotro se îndreaptă paşii tăi, fie spre imensitatea unui pisc, aproape de cerul sufletului tău, fie de norii speranţei şi de urmele lăsate de lacrimile uitării, Cuvântul e acolo, te priveşte, te ascultă, te aşteaptă.
Cuvântul…Începe să te doară. Trăim într-o lume nebună…nebună…într-o
alergare neobosită. Omule, oare mai înţelegem ce facem? Câtă luciditate, atâta dramă! Ne perindăm prin existenţă legaţi de lucruri, nu de oameni, nu de Cuvânt. Nu mai există oameni! Nu mai există nici Cuvânt! Cuvântul a murit pe buzele şi în sufletele tuturor.
A fost dar şi har şi nu mai este nimic, decât o umbră, poate. Uneori ai vrea Cuvântul să fie doar cuvânt şi nimic mai mult. Dar nu e posibil. Gândeşti în Cuvânt, simţi în Cuvânt. Eşti închis într-un univers interior pe care l-ai zidit cu propriile-ţi simţăminte şi gânduri. Ca bază, ai ales Cuvântul. De ce Cuvântul? Doar tu ştii…pentru că sufletul îţi este răstignit pe Cuvânt.
Într-una din cărţile sale, Kafka enunţă o superbă parabolă căreia îi dă numele “Poarta legii”. Se spune că un om s-a dus dornic să intre pe “Poarta legii”. Şi-a vândut toată averea şi stătea aşteptând ca paznicul să-i permită să intre. Timpul trecea şi prin poarta întredeschisă a zărit, la un moment dat, o lumină puternică. I se părea că paznicul e din ce în ce mai mare, iar el devine tot mai mic. Omul îl întrebă atunci de ce nu a mai venit nimeni la poartă. Iar paznicul i-a răspuns: “Pentru că această poartă era deschisă numai pentru tine!”
Fără să conştientizăm, există şi o Poartă a Cuvântului. Majoritatea suntem
asemenea omului din parabolă. Nu ştim sau nu vrem să intrăm pe această poartă. De
multe ori, sentimentele bat ca un clopot învechit în Biserica sufletului, bat fără încetare aşteptând sentinţa asemenea eroului lui Kafka din Metamorfoza. Ştii de ce moare? Pentru că nimeni nu-l mai înţelege, pentru că nu se mai poate face înţeles, pentru că există nevoia de comunicare care este singura hrană a spiritului.
Hai, bietule om, ia-o din loc! E timpul să te hrăneşti… cu Cuvânt! Acum,
Cuvântul trebuie să fie hrana ta! Şi începi să cauţi din nou. Îţi dai seama ce nu trebuie să cauţi…şi atunci cauţi orice. Paradoxal, devii un întemniţat. Un alt “eu” îţi ia locul, iar tu rămâi un veşnic asuprit îndurerat de o iluzie. Cauţi esenţa din Cuvânt, un cer senin cu stele de foc ieşite din senectutea şi profunzimea noului univers retras din haos. Eşti viu în Cuvânt, dar eşti mort înafară. Şi atunci…te simţi neputincios în a-ţi stăpâni propria complexitate. Ai vrea să dai ascultare forţelor care încep a se zbate în tine şi al căror instrument orb eşti chiar tu. Baţi cu putere în toaca raţiunii dezbinând tainele subconştientului, şi toaca răsună în noapte…
În zare se aude un clopot. E bocetul stingher al unui vis care şi-a pierdut
universul. Nu! N-a murit nimeni! De fapt, singurul care ar fi putut să moară e
Cuvântul…Cuvântul tău! Priveşti în tine faimoasa explozie a propriei umanităţi şi te
îndrepţi tăcut spre fiinţare. Nu mai trăieşti, eşti mort. Şi stii de ce? Pentru că ai lăsat Cuvântul să-ţi moară în suflet.
Omule, oriunde ai fi, ridică-ţi privirea! Cuvântul e în faţa ta, e lângă tine, eşti chiar tu…poate. Nu trebuie să mori în genunchi, ci cu demnitate; acceptă-ţi soarta! Ţi-e dor! Da, ştiu! Ştiu că ţi-e dor nebun de Cuvânt. Nu-ţi mai aprţine; acum tu îi aparţii. Ai fost al lui dintotdeauna, dar n-ai vrut să vezi realitatea. E prea târziu, nu crezi? Nu!!! Nu e prea târziu! Niciodată nu e prea târziu!
Îţi aştepţi cu bucurie sentinţa. Vei rămâne însă un veşnic condamnat la dor…dor de Cuvânt…

De-aş fi

De-aş fi o rază de soare
M-aş scălda în oglinda unui lac
Şi aş fi fericită;
De-aş fi o scânteie
Aş arde fără întrerupere,
Căutând nemurirea;
De-aş fi un fulg de nea
Mi-aş găsi refugiul pe o frunză
Uitată pe cărare
Şi m-aş sfărma
De clipele din trecut;
De-aş fi o floare
Aş înflori mereu pentru pace
Şi-aş aduce cu mine visarea;
De-aş fi iubire
M-aş răspândi în lume
Şi-aş intra în inimile tuturor;
De-aş fi o porumbiţă
Aş călători în timp
Îmbrăţişând libertatea.

De ce ucidem?

De ce ucidem suflete-mpietrite?
De ce noi nu le putem vindeca?
Iubirea-i glasul nopţii adormite,
Durerea-i miezul dulce din ea.

Şi plângem împreună pe-un mormânt…
Sunt ale noastre inimi zăvorâte
Cu lacătele negrului pământ
De forţa crudă a unor sentimente.

Le-au îngropat şi timpul şi minciuna
Într-o clepsidră, dar nu de diamante,
Ci de un nor ce zboară-n gând întruna
Şi de cuvinte rostite printre şoapte.

Dar

Un sărut…
Pentru că te iubesc,
Un trandafir…
Pentru că te rănesc.
Te rănesc iubindu-te
Mai mult decât poate
Iubi un om
În întreaga sa
Viaţă.

De ce?

De ce priveşti în zare
Când ştii că sunt aici?
Iubite, nu ştii oare
Că vreau să nu mai pleci?

Acum eşti omuleţul –
Al undelor mister,
Eu sunt doar Sufleţelul
Nebun c-un singur ţel.

De ce să guşti veninul
Când poţi să guşti dulceaţă?
De ce să fiu copilul
Ce s-a pierdut în ceaţă?

De ce te caut încă?
De ce nu te găsesc?
De ce nu sunt o stâncă?
De ce doar vieţuiesc?

De ce nu eşti cu mine
Să ne simţim fierbinţi?
De ce mi-e dor de tine
Copil cu ochi cuminţi?

Cu gândul la copilărie

S-a stins o altă torţă din calendarul vieţii,
Cu spiritul iubirii încerc s-o reaprind,
Dar mă loveşte crunt în suflet steaua sorţii
Lumina ei cea pură pierind şi ea-n curând.


Mi-am rechemat şi anii copilăriei mele
Şi clipele ce-atuncea fuseseră un vis,
Dar s-au sfărmat puternic de gândurile mele,
Totul părând o scenă c-un aer din abis.


Deşi eram căzută, m-am ridicat să caut
Speranţa fericirii ce o-am avut cândva…
Din depărtări funebre se-aude-un dulce flaut,
Dar moare şi cântarea-I acolo…undeva…

Copilarii

Adun în palme numai vise
Şi fără seamăn bucurii,
Cuvintele rămân doar scrise
Fiind pentru tine copilării.

Poate că sunt, dar îmi e greu
Să te alung ca pe-un gonit
Ce s-a refugiat în sufletul meu
Pentru că eu…eu te-am iubit…

Catre prieteni

E primăvară iar în Ţara Românească
Şi-n sufletele noastre-I primăvară,
Vă rog lăsaţi tăcerea să vorbească
Despre misterul vieţii de-odinioară.

S-ajungeţi cei mai buni din România!
Îmi sunteţi dragi şi vă iubesc nespus,
Să vă unească-n veci mereu iubirea
Şi veţi renaşte cu-n elan în plus.

Azi oamenii sunt împietriţi în viaţă,
Căci nu mai ştiu ce simt şi ce gândesc,
Sunteţi frumoşi şi tineri deopotrivă;
Azi spiritele voastre râvnesc

Spre-o pace interioară, spre lumină,
Spre cerurile înalte, spre un ţel,
Spre-o viaţă-nvăluită în căldură,
Aici căznindu-ne sub al nostru drapel.

Suntem călători pe o mare fierbinte
Ţesută din lacrimi şi mari bucurii;
Dragostea-n ceruri şi-n piepturi se simte
Şi omul se naşte etern zi de zi.

Ce mai înseamnă?

Ce mai înseamnă să fii bun
Când cei din jur puternic te lovesc?
Şi cum să-ţi urmezi al tău drum
Când dorul şi iubirea te rănesc?

Cum să alungi ceva ce nu există
Şi cum să simţi când alţii au uitat
Că şi iubirea în noi coexistă –
O hrană pentru cel neînsetat.

Padure batrana

Padure batrana si tu certi azi cerul
Ca plange de-atata vreme cu-amar,
Parinte de Sus, azi asculta-i misterul
Ce-ascunde atatea clipe de har.

Ma doare si roua si frunza ce tace,
Ma doare si trupul ce parca-i al meu,
Padurea batrana in el parca zace,
Straina-n scoarta puternicului eu.

In mii de farame patrunde incet
Revolta de sus ce se vrea inteleapta,
In clipa de seara nu pot, doar s-astept
Si parca aud: “Asteapta! Asteapta!”

Astept in amurg si izvorul sa strige,
Dar curge agale, domol si tacut,
M-apropii de el, il ating si ma frige,
De parca o flacara l-ar fi facut.

Insa flacara-aceea-n inima-mi zace,
Se vrea a fi stinsa de ploaie, de vant,
Jocul devine ca o lacrima rece;
Nu mai vreau sa visez in micul cuvant!

Admir cum cerne cerul har si-ndurare
Si ploua in mine si ploua in noi,
O lacrima m-atinge-n rana ce doare,
Candva eram intreg, acum suntem goi.

Padure batrana, iti cer indurare,
Ma iarta ca azi am uitat sa zambesc!
Padure batrana, iertare, iertare!
Ma sting ca o frunza, dar inca iubesc!