marți, 21 iulie 2009

Mirelui meu


Azi te privesc în semn de rugăciune

Şi încă mi se pare că visez,

Chiar eşti aievea, dulcea mea minune!

Plutesc şi simt că-ncep ca să vibrez!


În fiecare zi-n genunchi cădeam

Şi mă rugam să vii, să vii, Iubite!

De mine chiar nimic nu mai ştiam,

La tine mi-era gândul pe sărite.


Nu te ştiam, dar te-aşteptam să vii,

Singurătatea-mi cam dădea târcoale,

Să te iubesc şi inima-mi să-nvii

Şi din mormânt şi sufletu-mi să-mi scoale.


M-am îndoit de Domnul în credinţă

Şi-ntr-un moment de cumpănă am cerut

Să mor că rost nu am în astă viaţă,

Dar tu în cale atunci ai apărut.


Cu bunătatea ta m-ai fermecat

Şi nu am stat pe gânduri nici o clipă,

Un „DA” am spus când tu m-ai întrebat

De vreau să-ţi fiu soţie-ntr-o clipită.


Şi ne-am jurat iubire pe vecie

Când Dumnezeu cu dragoste ne-a spus:

„O binecuvântare să vă fie

Din răsărit şi până la apus


Acest miracol trimis chiar de Mine

Cu tot ce am avut mai dulce sus,

O răsplătire pentru rugăciune

Şi dragostea ce-aveţi pentru Iisus!”


Nu am cuvinte mari să-I mulţumesc

Că mi te-a dăruit în întregime,

Dar viaţa-I dau, a mea, a ta, firesc,

Şi jertfă azi mă dau doar pentru tine.


Căci tu eşti viaţa mea şi făr’ de tine

Nu vreau să mai trăiesc pe-acest pământ,

Eşti tot ce mi-am dorit, a mea minune,

Şi soare, şi verdeaţă, şi avânt!


Mirele meu eşti azi, ba chiar şi mâine,

Până când moartea ne va despărţi,

Şi-oricât de greu ne-ar fi printre ruine

Că TE IUBESC nicicând tu să nu uiţi!


Sunt poate egoistă când Îţi cer

Doamne din ceruri astăzi îndurare,

Nici moartea să nu ne despartă vreau!

Mai credem încă-n Marea Înviere!


Tu Doamne, paşii astăzi ne îndrumă,

Ne fă străjeri credinţei în Iisus

Şi cu-ndrăzneală oastea Ta adună

S-ajungem mai curaţi acolo sus.


Poetului



Cu mâini împreunate-n rugăciune
Mai chemi un Dumnezeu crucificat,
Te doare că nimic nu-i cum se spune
Şi simţi că toată lumea te-a uitat.

Îţi mângâi trist azi chipul obosit
De vremuri de demult ţi-aduci aminte
Şi parcă timpu’ acela e sfinţit
În suflet rămânând ca o pecete.

Pleci fruntea rugăciunii pe-nserat
Cerând să mori în semn de rugăciune,
Şi zâmbetul pe faţă ţi-e-ngheţat,
Nemaştiind de-i foc sau e tăciune.

Prin maldăre de slove vieţuieşti,
Închise între lumi neostoite;
Ai vrea să fii, dar parcă nu mai eşti,
Te-agheţi de vămi numai de tine ştiute.

La masa ta de scris te-aşezi tăcut
Lăsând din ochi o lacrimă să-ţi cadă,
Şi faci din slovele cernite scut
Neaşteptând pe nimeni în ogradă.

Înmoi încet şi tocu-n călimară
Şi-aşterni a ta durere pe hârtie,
Chiar dacă ştii că şi-asta o să doară
Şi sufletul ţi-l pui ca o simbrie.

Dar asta-i ruga ta, Poet iubit,
Tu n-ai nici neam, nici pace, nici lumină,
Căci ţara ta e-acol’ la răsărit,
Etern renaşti cu soarele în mână.

Pe vârful muntelui

Privesc muntele din faţa mea şi-mi gâdil gândul în dorinţa de a nu-mi vedea micimea şi nesiguranţa în faţa lui. Suntem oare prea obosiţi, astfel încât nu mai îndrăznim să credem că omul a învins neputinţa şi a atins imposibilul? Căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.”

Privesc tăcută muntele şi mi-e greu să nu mă gândesc la Prometeu, titanul care înlănţuit de Zeus pe muntele Kazbek din Caucaz, un vultur îi devorează zilnic ficatul care peste noapte se regenerează, până în clipa în care Heracles ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometeu.

Adesea fiecare dintre noi se simte un Prometeu înlănţuit pe un munte şi aşteptăm să fim găsiţi în desimea pădurii şi salvaţi pentru totdeauna. Cu sufletul zdrenţuit parcă de răutăţile acestei lumi, îmi închipui un Nietzsche stând la masa de scris, pierdut printre gânduri şi hârtii, aşteptând momentul oportun de a sări la gâtul Celui despre care credea că a murit. Mă impresionează până la lacrimi „ucigaşul lui Dumnezeu” care zace la masa lui de scris în acea încăpere mică şi rece lângă un cadavru şi nu se teme. „E greu să trăieşti printre oameni, fiindcă-i greu să taci”, spunea cu îndârjire. Şi totuşi, n-a tăcut. A strigat chiar dincolo de graniţele omeneşti: „ceea ce nu mă ucide , mă face mai puternic.”

Durerea nu e divină, dar e necesară. Undeva am citit că şi mormintele mor în această lume bizară. Şi dacă şi mormintele mor, ce mai rămâne? Oare piramidele nu au fost construite pentru a încerca să învingă moartea? Ele încă există după atâtea mii de ani. Timpul şi oamenii nu le-au distrus de tot, deci n-au murit. Cadavrele se perindă prin faţa noastră dorind să ne arate esenţa, esenţa începutului şi sfârşitului, esenţa primordială a vieţii.

Asemenea lui Nietzsche care o viaţă întreagă L-a negat şi „ucis” pe Dumnezeu, Emil Cioran în scrierile sale s-a revoltat asupra divinităţii încercând să înţeleagă...Poate că nici unul dintre ei n-a înţeles în final că doar omul care iubeşte viaţa şi lumina poate avea şansa de a se război cu divinitatea. Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cine te-ar mai putea lovi şi cu ce arme? Devii imun la tot ce te înconjoară, pentru că frica dispare treptat şi „teama te face conştient” (E.Cioran). Nu degeaba G.Liiceanu în cartea sa Itinerariile unei vieţi îl numea pe E.Cioran „Nietzsche contemporan”. Interesantă asemănare, pentru că-i admir în neştiinţa mea pe amândoi. Mi-e greu să nu mă identific la un moment dat cu fiecare. Mi-e greu să nu mă văd pe drumul care duce spre piscul muntelui, indiferent că sunt în faţa divinităţii certându-mă cu El, asemenea lui Cioran, sau asemenea lui Nietzsche „ucigându-L” şi punând pe tron supraomul. Mi-e teamă să-mi imaginez cum aş fi şi ce aş fi, căci frica apare treptat şi piere elanul revoltei şi paşii se intorc din drum uitând pentru ce am plecat şi încotro trebuiau să mă îndrepte paşii. Puterea zace în noi atâtat timp cât credem în lumină, în dragoste, în viaţă. Eu n-am avut curajul să strig atât de tare ce mă doare, dar a făcut-o tăcerea, căci şi tăcerea ascunde tainele ei. Şi odată cu ea, tot ce există. Trebuie să mărturisesc că teama exista în mine încă de la început, că am vrut să o alung, dar m-am trezit cu un maldăr de lacrimi transformate ulterior în boabe de cuvinte.

Muntele e la doi paşi de mine. Mă aşteaptă să urc în vârf şi să-i adulmec profunzimea. Viaţa e asemenea acestui munte. Mereu trebuie să urci neştiind ce vei întâlni în cale şi dacă vei reuşi să ajungi vreodată, să urci şi să urci din nou, cu dorinţa firbând în vene de a ajunge în vârf. Suntem fericiţi acolo sus, în ciuda suferinţelor şi încercărilor prin care am trecut pentru a ajunge acolo. Rătăcim o vreme, ca în final să ne atragă ceva din desimea pădurii şi să dorim să vedem ce este, să căutăm altceva, plictisiţi de atâta fericire de a ne afla pe vârful muntelui. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de vârful muntelui spre care am tins atât şi pentru care am îndurat multe şi neştiute încercări. Ne afundăm în jungla carbonizată a muntelui în speranţa că vom regăsi cărarea care duce în vârf. Adesea regretăm că am lăsat piscul pentru junglă, dar poate că altfel nu ne-am fi găsit niciodată liniştea de a nu fi încercat. Nu vreau să fiu o blazată sau o mizantropa! Ci vreau să cred că dincolo de toate acestea există CEVA al cărui înţeles îl voi cuprinde în cele din urmă, nu doar prin puterea cuvintelor. Copacii, soarele, frunzele, muşchiul pământului, izvoarele cu apă cristalină şi tot ce înseamnă natură, m-au învăţat ceva ce şcoala n-a putut-o face, că iubesc lumea nu pentru ceea ce este, ci pentru că Dumnezeu a creat-o; că iubesc viaţa, nu pentru că o am, ci pentru că Dumnezeu mi-a dăruit-o; că iubesc suferinţa, nu pentru că am îndrăznit să visez mai mult, ci pentru că dincolo de ea se întrezăreşte timidă lumina. Acum îi înţeleg pe cei orbi care au spus că au nevoie să vadă lumina. Noi, cei care vedem, avem un dezavantaj: nu o putem vedea cu ochii trupului. În schimb, cei orbi la trup, zăresc lumina cu sufletul lor curat. Mă uit cu îndrăzneală la păsările care zboară deasupra pădurii spre pisc şi mă întreb: ce s-ar întâmpla dacă nu ar avea câte un copac să se odihnească şi apoi cu elan să o ia de la capăt?

Sunt mândră (şi nu sunt deloc lipsită de modestie când spun asta) şi fericită în acelaşi timp, că pot să-mi odihnesc trupul şi sufletul sub aripile Tale, Doamne! Eşti atât de minunat, încât oricăt de mult aş încerca să mă plictisesc sub braţul Tău, nu pot! Sub ocrotirea Ta e pace, e lumină, e dragoste. Şi pot să spun cu îndrăzneală că sub braţele Tale puternice trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.

Cei care au rămas pe pisc au renunţat să viseze, dar nu s-au gândit la faptul că acel pisc nu le aparţine, deoarece nu prin credinţă au ajuns sus.

Această dragoste încerc s-o înţeleg prin prisma mea de om, dar nu pot. Esenţa acestei iubiri nemărginite şi necondiţionate nu poate fi cuprinsă. Şi poate acesta îi e rostul...de a nu lăsa urme acolo unde paşii calcă adânc. Uneori durerea mă face să cred că totul a durat doar o clipă...şi mă trezesc...mereu pe-acelaşi munte cu ochii aţintiţi sus. Eşti acolo! Ştiu că eşti acolo! Dar mai ştiu că eşti şi aici, pe cale, cu mine. Au! Am căzut lovindu-mă de pietre şi de crengile copacilor. Nu pot să mă ridic, sângerez şi parcă crengile se tot lipesc de mine, îmi strâng trupul! Mă doare! Doamne! Doamne, scapă-mă! Şi Domnul desface crengile lipite de trupul meu, îmi şterge piciorul plin de sânge, îmi leagă rănile şi mă ia pe braţe. Cu paşi mărunţi mă poartă El prin desimea pădurii şi mă duce în vârf, în siguranţă. Cunoşti o dragoste mai mare? Eu nu şi nici nu vreau sa cunosc alta vreodată, căci aceasta mi-e de-ajuns...

luni, 20 iulie 2009

În faţa porţilor închise



Eu stau şi bat la porţile închise
Şi sufletul mi-e plin de-amar şi chin,
Şi bat privind la flăcările stinse
De ce nu pot o poartă să deschid?

Azi sunt învinsă cu crucea mea purtând
Şi-alerg după răspunsuri fără sens,
Aş vrea SĂ FIU...dar parcă nu mai sunt...
Şi stingherită mă opresc din mers.

Azi stau şi bat la porţile-ncuiate,
Când răul mişcă tot ce e lumesc;
Mă doare că nu pot să strig departe,
Dar Tu m-auzi şi ştiu că e firesc.

Toţi mă lovesc de parcă sunt o ciumă,
Toţi mă privesc ca pe-un copil rebel,
Tu mi-eşti şi Tată şi îmi eşti şi Mumă,
Prieten devotat iubindu-mă la fel.

Ca nişte necuraţi toţi am ajuns
Şi faptele ne sunt de mult mânjite;
Nu pot nici să m-opresc din al meu plâns,
Când ştiu că hainele nu-mi sunt curate.

Mai pot cârpi cu zdrenţe ţesătura?
Mă-ntreb acum în amorţirea mea.
Şi îmi vorbesc şi stelele şi luna,
Când Tu mă-nvălui cu dragostea Ta.

Şi pot să cred că totuşi nu se moare
Când porţile-s închise pe pământ,
Dacă Tu-n cer deschizi o poartă mare,
Doamne, atunci, sunt Duh şi sunt pământ!

Ţărână sunt şi-mi pasă de Lumină,
Îmi pasă că sunt Fiu de Dumnezeu!
Şi nu-mi doresc decât să pui o tină
Pe ochii-mi ce-s închişi, atât mai vreau!

Să văd ce ieri nu am putut vedea:
Pe Tine, Doamne, la porţile-nchise,
Şi-n loc să plâng şi să suspin, aş vrea
Să Te slăvesc şi-n cânt acol’, Iisuse!

Din Tine tot ce-i viaţă izvorăşte
Şi porţile de sus mi se deschid,
Deşi aici sunt încă încuiate,
Iubirea a mişcat...trăiesc zburând.

Eu rătăceam ca o oaie pierdută,
Dar m-ai văzut şi-ai vrut să mă trezeşti,
Pe braţe m-ai luat cu dragoste de Tată,
Mi-ai arătat ce mult, ah! mă iubeşti!

Tu cel ce azi citeşti aceste rânduri,
Nu te uita la cei ce te hulesc,
Iartă-i de poţi, sunt oameni printre versuri,
Şi azi să spui: Te iert şi te iubesc!

miercuri, 1 iulie 2009

Când cerul tace gângurind


Când cerul tace gângurind în noapte

Şi clipe trec uitând chemarea ta,

Te strig încet, stăruitor în şoapte:

Ascultă-mă te rog, nu mă lăsa!


Eşti chiar aici, pentru că-ţi simt prezenţa,

Dar te ascunzi de ochii mei cei trişti;

Îngenunchez rugând în insistenţa

Ca tot ce e în jur să-ncerci să mişti.


Te strig în noapte, Doamne, dă-mi putere,

Loveşte-mă puternic cu ceva!

Te strig din nou…şi totuşi e tăcere...

O, iartă-mă, că nu sunt ce ai vrea!


Ce-ai limpezit în mine când foc ai pus

Şi-a ars cu vâlvătăi a mea credinţă?

Din răsărit şi până la apus

Mi-ai arătat că n-am decât o viaţă.


Şi anii sunt mai grei, tot mai bătrâni,

Totul părând a se sfârşi-ntr-o doară,

Culeg de pe-a Ta frunte aceeaşi spini,

Deşi ştiam că mult o să mă doară.


Ne-apropiem de clipa resemnării,

Fugind după un sens de mult uitat

Şi sensul fuge-n amfora iertării

La Dumnezeu ce Însuşi ne-a chemat.


Te strig din nou cerşindu-Ţi îndurare

Pentru că nu sunt ce-ai fi vrut să fiu!

Cad în genunchi şi-Ţi cer, Doamne, iertare

Că nu pot, Tată-n slove să Te scriu!