“După cum sunt o sumă de oameni cărora
li se pare că meditează – în timp ce doar visează
treji -, sunt şi foarte mulţi care cred că meditează
pentru că se gândesc la anumite probleme, mai
mult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la o
chestiune politică, a studia un aspect al problemei
sociale, a reflecta chiar la un subiect general –
cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor
– nu înseamnă a medita. Înseamnă, pur şi simplu,
a gândi; adică a căuta să înţelegi cauza unui
lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui
obiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foarte
dificil şi foarte nobil, dar meditaţia este cu totul
altceva. Prin meditaţie se înţelege numai acel
exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se
apropie de marile realităţi; bunăoară, de realitatea
morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectele
meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne
aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl
conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea
des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile
şi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucru
responsabil, în sensul că, prin meditaţie, omul se
aşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim ce
extraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilor
noştri, ca să nu vedem limpede şi continuu
realitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim pe noi
înşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie că plăcerea este singura morală posibilă, sau mai
ştiu eu ce. Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem,
încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemenea
iluzii încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dăm
seama că sunt iluzii decât când, printr-o
întâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă cu
realitatea, cu adevărata realitate. Asemenea
întâmplări străbat în viaţa fiecărui om. Nu se poate
ca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţa
noastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departe
de lume, departe de lumini şi oameni, şi să nu înţelegem, deodată, falsitatea vieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate, cumplita ei irealitate mai ales. Fiecare om şi-a făcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai puţin nepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o cât de mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru nutrirea şi luminarea acestui suflet. Dar toţi cunoaştem, din trista noastră experienţă, cât de repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât de repede am uitat şi solemnele noastre făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult mai tare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut, atâtea munci de împlinit – trecem prin atâtea pasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şi bucurii –, încât nu mai avem nici timp, nici înclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastră
sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se
confundă, în lumea modernă, cu nenumărate
erezii şi simulacre, dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şiconfort. De aceea, oamenii care caută, cu orice preţ, confortul, îmbelşugarea, stăpânirea a cât mai multe şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni, niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, care îi pătrunde legile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…
Meditaţia ar fi deci exerciţiul spiritual prin care omul se întoarce în realitate, în adevărata realitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreşte câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită neiertat de repede. Meditaţia este tocmai tehnica prin care omul se poate apropia de realitate în orice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacă se realizează mai bine în singurătate, în deplină linişte, aproape de natură, cadrul nu îi este indispensabil. Lucrul esenţial este să medităm; adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm contact cu realitatea, să cunoaştem adevărata
condiţie umană, adevăratul sens al existenţei -
dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile aranjamente logice şi morale ale fiecăruia dintre
noi … Gândiţi-vă câte lucruri încurcate s-ar
simplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate,
dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregăti
pentru somn, omul ar rămâne numai câteva
minute singur şi ar avea curajul să privească drept
realitatea… Noi, de obicei, trecem direct din
patimile, din ambiţiile, muncile şi reveriile zilei, în
somul inert al nopţii. Nu avem nici măcar cinci
minute ca să medităm; să ne amintim, adică,
adevăratul sens al vieţii, să ne amintim că
moartea ne poate surprinde în orice clipă, şi noi n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru
creşterea şi luminarea sufletului nostru. Meditaţia
este o foarte bună chemare la ordine, este un
interval real între cele două mari perioade de vis –
visul cotidian al iluziilor şi patimilor, şi visul nocturn al trupului… Prin meditaţie ne amintim că suntem oameni, că există o demnitate a speciei umane, şi această demnitate este tocmai înţelegerea sensului existenţei noastre de a neîmpăca cu lumea din afară şi cu sufletul nostru.” (Mircea Eliade, 50 de conferinte radiofonice)
.jpg)
Postări
