luni, 23 martie 2009

Meditatie



“După cum sunt o sumă de oameni cărora
li se pare că meditează – în timp ce doar visează
treji -, sunt şi foarte mulţi care cred că meditează
pentru că se gândesc la anumite probleme, mai
mult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la o
chestiune politică, a studia un aspect al problemei
sociale, a reflecta chiar la un subiect general –
cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor
– nu înseamnă a medita. Înseamnă, pur şi simplu,
a gândi; adică a căuta să înţelegi cauza unui
lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui
obiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foarte
dificil şi foarte nobil, dar meditaţia este cu totul
altceva. Prin meditaţie se înţelege numai acel
exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se
apropie de marile realităţi; bunăoară, de realitatea
morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectele
meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne
aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl
conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea
des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile
şi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucru
responsabil, în sensul că, prin meditaţie, omul se
aşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim ce
extraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilor
noştri, ca să nu vedem limpede şi continuu
realitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim pe noi
înşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie că plăcerea este singura morală posibilă, sau mai
ştiu eu ce. Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem,
încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemenea
iluzii încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dăm
seama că sunt iluzii decât când, printr-o
întâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă cu
realitatea, cu adevărata realitate. Asemenea
întâmplări străbat în viaţa fiecărui om. Nu se poate
ca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţa
noastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departe
de lume, departe de lumini şi oameni, şi să nu înţelegem, deodată, falsitatea vieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate, cumplita ei irealitate mai ales. Fiecare om şi-a făcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai puţin nepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o cât de mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru nutrirea şi luminarea acestui suflet. Dar toţi cunoaştem, din trista noastră experienţă, cât de repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât de repede am uitat şi solemnele noastre făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult mai tare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut, atâtea munci de împlinit – trecem prin atâtea pasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şi bucurii –, încât nu mai avem nici timp, nici înclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastră
sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se
confundă, în lumea modernă, cu nenumărate
erezii şi simulacre, dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şiconfort. De aceea, oamenii care caută, cu orice preţ, confortul, îmbelşugarea, stăpânirea a cât mai multe şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni, niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, care îi pătrunde legile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…
Meditaţia ar fi deci exerciţiul spiritual prin care omul se întoarce în realitate, în adevărata realitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreşte câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită neiertat de repede. Meditaţia este tocmai tehnica prin care omul se poate apropia de realitate în orice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacă se realizează mai bine în singurătate, în deplină linişte, aproape de natură, cadrul nu îi este indispensabil. Lucrul esenţial este să medităm; adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm contact cu realitatea, să cunoaştem adevărata
condiţie umană, adevăratul sens al existenţei -
dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile aranjamente logice şi morale ale fiecăruia dintre
noi … Gândiţi-vă câte lucruri încurcate s-ar
simplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate,
dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregăti
pentru somn, omul ar rămâne numai câteva
minute singur şi ar avea curajul să privească drept
realitatea… Noi, de obicei, trecem direct din
patimile, din ambiţiile, muncile şi reveriile zilei, în
somul inert al nopţii. Nu avem nici măcar cinci
minute ca să medităm; să ne amintim, adică,
adevăratul sens al vieţii, să ne amintim că
moartea ne poate surprinde în orice clipă, şi noi n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru
creşterea şi luminarea sufletului nostru. Meditaţia
este o foarte bună chemare la ordine, este un
interval real între cele două mari perioade de vis –
visul cotidian al iluziilor şi patimilor, şi visul nocturn al trupului… Prin meditaţie ne amintim că suntem oameni, că există o demnitate a speciei umane, şi această demnitate este tocmai înţelegerea sensului existenţei noastre de a neîmpăca cu lumea din afară şi cu sufletul nostru.” (Mircea Eliade, 50 de conferinte radiofonice)

Goliciune


"Nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-ieroarea care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc. Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei, să dezbrace până şi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-i mare prin altceva sau prin el însuşi. Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit." (Seneca, Epistolae)

Atunci cand inveti sa stai "gol" in fata lui Dumnezeu, fara teama, fara reprosuri, fara intrebari, fara haina putreziciunii mintii, atunci esti cu adevarat un om liber, un om implinit, un om fericit...atunci te desprinzi de prea plinul acestei lumi haine si te imbraci cu haina smereniei, a dragostei si a vesniciei...

duminică, 22 martie 2009

Plânsetul lui Cioran sau bocetul morţii



„Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi”
(Emil Cioran, Pe culmile disperării, p.75)

A scrie sau a vorbi despre Cioran e ca şi cum te-ai urca în vârful unui munte şi ai privi necuprinsul. Ai medita asupra existenţei tale şi, la început, n-ai înţelege nimic. Te-ai trezi cu un amalgam de întrebări năpustindu-se în minte. Dar nu cedezi. Chiar dacă nu ai un răspuns, tu încă îl cauţi. Îl cauţi în cuvinte, în stări sufleteşti, în lucruri, în oameni… îl cauţi o vreme. Eşti conştient oare de schimbările petrecute în tine, în timpul căutării? Dar de capcane? Sau despre metamorfozele ţintei în timp ce cauţi? Era aici, în sufletul lui E. Cioran, în sufletul tău. Esenţa unei întrebări neobosite se afla chiar sub ochii tăi.
Citind puţin din aforismele sale, la o primă privire, gândul care ţi se năzăreşte în minte e că omul care a scris acele rânduri a fost un nebun. Nebun?! Ce înseamnă să fii nebun? Un om „sfâşiat pe dinăuntru” care nu găseşte o cale de evadare din sine însuşi decât prin exprimarea obsesiilor şi a tensiunilor sale, poate fi un nebun? Un om care luptă, nu împotriva lumii, ci împotriva unei forţe mult mai mari, a oboselii sale de lume, e nebun? O fiinţă în care se zbat toate contradicţiile esenţiale ale existenţei? Un spirit viu cu „furie şi pasiune” sunt un strigăt puternic spre viaţă, poate fi considerat nebun?!
Şi chiar dacă ideile şi stările lui Cioran nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ale mele, îl admir şi-l respect pe acest nebun al generaţiei ’30. „Şi pentru că am vrut să fiu înţelept ca nimeni altul, nu-s decât un nebun printre nebuni” (Tratat de descompunere, p.265).
Să-l critic şi să-l condamn ca alţii? Nu! Ar fi o greşeală şi eu aş fi ca ceilalţi. Fiecare are dreptul la o părere. Şi chiar dacă toată viaţa a fost obsedat de moarte, de fapt, Cioran şi-a trăit moartea în viaţă şi viaţa în moarte. A fost un copil al morţii şi un copil al lui Dumnezeu, căci toţi suntem copii ai lui Dumnezeu. În spatele marelui pesimism, deşi este greu de crezut, se ascundea o speranţă, un optimism la cele mai înalte cote. Filosofia lui Cioran e un strigăt în pustiu, e un plânset amar şi o rugăciune pentru dobândirea vieţii interioare. Sufletul lui devenise un mormânt… şi era greu să-l încălzeşti. Nici soarele nu mai avea putere asupra lui. Salvarea era chiar moartea fizică pentru redobândirea vieţii spirituale, a veşniciei la care visase atât de mult. Nimic nu l-ar fi putut face mai fericit. Într-o legendă arabă, se spune că un căutător porneşte în lume să găsească o comoară la care visează zi şi noapte. După ani de peregrinări într-o ţară îndepărtată, un înţelept îi dă răspunsul: comoara căutată nu e altundeva decât în subsolul casei de unde a plecat… Căutătorul nostru se întoarce acasă şi găseşte, bineînţeles, comoara. Cioran a fost mereu un căutător de comori. Comoara lui era el însuşi. Îşi căuta sinele. L-a căutat mai mult în moarte, în tristeţe, durere, singurătate. Poate că l-a găsit sau poate că încă îl mai caută. Cioran simte că nimeni nu şi-a asumat singurătatea şi moartea. Înţelege că „viaţa nu are sens decât dacă reuşeşti să faci ceea ce vrei”. Înţelege că şi drumul său este un drum de urmat şi că tot ce e în jur înseamnă viaţă! O … altfel de viaţă! „Misiunea mea este să sufăr pentru toţi cei care suferă fără s-o ştie. Trebuia să plătesc pentru ei, să le ispăşesc inconştienţa, norocul pe care îl au de a nu-şi da seama cât de nefericiţi” (Despre neajunsul de a te fi născut, p.120). Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cu ce armă te-ar mai putea lovi cineva? Devii imun. Şi ştii că poţi suporta orice. Şi ştii că şi răul poate fi sfidat, când nu te mai poate atinge. Pentru că frica… dispare treptat. Şi totuşi… „Teama te face conştient” (Despre neajunsul de a te fi născut, p.85), căci ”Moartea-mi piară pe creştet. Strop cu strop.” (Îndreptat pătimaş). Nicicând nu s-a temut de moarte, dar a scris tot timpul despre ea. Nu e uşor ca la 21 de ani să contempli moartea prin ochii lui Cioran. La o anume pagină din Tratat de descompunere (p.96), găseşti că „fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee, moare pentru ideea lui, dar ideea lui e viaţa lui”. Eu cred că există o durere care te obligă să lupţi, mai ales când lupţi pentru o idee. Cioran a luptat pentru această idee care i-a suprimat însăşi viaţa. A luptat zi şi noapte pentru viaţa lui, cu gândul sinuciderii, gând care i-a purtat paşii înainte. Moartea, „sublim la îndemâna fiecăruia”, introduce ordine în infinit; datorită ei devii contemporan cu tine însuţi. Ea este privită în raport cu dorinţa de a muri, care, fiind încercată multă vreme, trimite la cunoaşterea dezgustului de moarte. Această dorinţă devine o revelaţie a vieţii şi un loc în care se împlineşte gustul singurătăţii. Ea „exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru”, anume dorinţa de a refuza viitorului surprizele prin faptul că moartea este scoasă din registrul necunoscutului, al vidului.
Astfel, apare o superioritate în faţa morţii. „Ne murim moartea trăind”. (Amurgul gândurilor). Reeditarea dorinţei de a muri te dezleagă de moarte şi te determină să nu uiţi că eşti. El nu se revoltă împotriva morţii, ci împotriva felului de a muri al oamenilor. Cioran a simţit singurătatea, ajungând în final să declare să punctul comun pe care-l are omul cu Dumnezeu şi cu diavolul este singurătatea, doar că omul este mai singur decât Dumnezeu. „Singur ai fost şi singur vei rămâne”. Singurătatea te nemijlocit în esenţă, ai acces prin ea la fondul intim al lucrurilor. Drama ei este dată de nepotivirea dintre Dumnezeu şi viaţă, fiind o dimensiune esenţială a omului, în raport cu sine însuşi, nu în raport cu altul. Plictiseala, „rana deschisă a vieţii ” sale, prin care se poate accede la Dumnezeu, este văzută în raport cu timpul, considerată rezultatul vidului din om şi din timp, îngroaşă timpul, obiectele devenind transparente. Singura greşeală a sa este că a deschis ochii, a privit sub toate măştile existente. Poate nu le-a descoperit chiar pe toate, dar un lucru este evident, răzbate din interior spre exterior: Ne iubim prea mult pe noi înşine. Şi nu e vina noastră… este a cuiva… trebuie să fie a cuiva. Şi totuşi, nimeni nu merită să poarte această vină, nimeni. Este acel ceva omniprezent pe care nici eu nu pot să-l definesc pentru că asta ar însemna să răstorn legile umanităţii. „Alfa şi Omega”, Începutul şi Sfârşitul pe care Cioran l-e negat toată viaţa, dar nu s-a vindecat niciodată. Acest „gnostic contemporan”, „daimon lăuntric” (Fernando Salvater, Eseu despre Cioran). Cioran şi-a descoperit acea putere, acel sentiment de măreţie spirituală, de intensitate interioară, de luciditate supremă. A văzut lumea altfel decât alţii! Îl putem acuza de acest lucru? „Cine-i fără de păcat să arunce primul piatra”. A scris despre ceea ce este, simte şi gândeşte şi a fost întâmpinat de un zid rece de indiferenţă. Dar nu erau şi nu suntem cu nimic mai buni. Pur şi simplu, suntem un tot indescriptibil şi refuzăm cu tărie să acceptăm această idee. Şi … atâta vreme cât nu mergi către ceva stabilit în mintea t, nu vei ajunge nicăieri. Vei balansa, asemenea acestui „Nietzsche contemporan” (G. Liiceanu – Itinerariile unei vieţi) între stări contradictorii, dus de pe un tărâm pe altul. Trăind la întâmplare, e firesc să nu poţi crede în ceva. Iar ura nu trebuie să pună stăpânire pe tine. Toate se vor întoarce împotriva ta, otrăvindu-ţi sufletul. Sufletul prietenului nostru Cioran nu a fost otrăvit în totalitate de pesimism, dar a fost purtat un timp îndelungat pe culmile disperării, acolo unde nu poate fi privit decât neantul şi unde nu se poate închina un cult adevărat decât Infinitului. ”Am devenit centrul urii mele. Îmi uram ţara, urâsem pe toată lumea şi întreg universul: nu îmi mai rămânea decât să mă urăsc pe mine, ceea ce am făcut pe calea ocolită a disperării”. (Ţara mea, p.24). Cioran descrie o traiectorie paradoxal ascendentă spre experienţele ultime ale disperării, ale cărei „culmi ultime” sunt singurele adevărate întrucât ele implică esenţial prăbuşirea.
De o „sensibilitate argonică”, după cum spunea Şerban Cioculescu, el ajunge la conştiinţa prezenţei neantului în structurile vieţii şi se simte la 22 de ani deja un „specialist al morţii”, considerând că „arta adevărată este arta de a muri”. Noi nu avem nevoie de idei, ci de obsesii. Cunoaşterea multă dezgustă; încântă doar cunoştinţa puţină. De aceea o lume de înţelepţi ar fi cea mai antipatică lume, fiindcă înţeleptul este rezervat, comod, fricos, resemnat în a fi înţelept, în loc de a trăi, a simţi, a dori, a aştepta ceva. Înţelepţii să fie izolaţi şi arestaţi sub vina lipsei de foc interior. La baza viitorului umanităţii stă experienţa capitală a purificării interioare („baia de foc”) ce are drept consecinţă răsturnarea concepţiei tradiţionale despre dualitatea spirit-corp. Spiritul nu este decât o „anomalie”, „fructul unei maladii a vieţii”. Spiritul e opera nefericirii în dragoste, înflorind pe ruinele vieţii, el e un deficit de vitalitate şi e susţinut de boală şi de chinurile fizice. În decorul unei viziuni catastrofice încărcate de fatalitate în care proiectează o lume proprie interiorizată, cunoaşterea este „o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii”.
„Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere – doliul acestei lumi”.
Omul e o absenţă, singurătatea şi orgoliul sunt singurele lui „rele pozitive” „eşti năpădit pozitiv de lipsuri” (Îndreptar pătimaş). Şi nu poţi să-ţi înăbuşi „menirea negativă”. „Falsul absolut al sexului slab” nu va reuşi să lecuiască singurătatea, deşi „văd carnea în jurul meu”.
Ce este omul? Ce înseamnă a fi om pentru Cioran? Omul e „o holdă de neînţelegeri”, bântuit de „pacostea cunoaşterii”, e „un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este”. „Eu-l e o operă de artă ce se hrăneşte din suferinţa la a cărei potolire ţinteşte religia”. „Omul e artă întrucât e mândru şi singur”. „Ce definiţie mai frumoasă ca aceasta ar putea exista?! „Omul e artă!” Doamne! Cât de frumoasă e uneori această artă şi cum te poate umple de lumină! Cioran credea că universul nu există, există doar un „eu – specialist în problema morţii”. „Omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte”. Dar nu omul contează, ci el ca individ, stările lui maladive, paroxismul lor. Potrivit ideilor lui Cioran, a fi om înseamnă a te identifica cu fenomenul căderii, a fi om e o povară, iar gândul la acesta e însoţit de milă. Oamenii sunt obiecte bune sau rele, şi au nevoie să existe Dumnezeu. Strigătul lui Cioran e un plânset de noapte, adresat, nu doar celor creaţi ca şi dânsul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci chiar divinităţii. „Nu-i iubesc pe oameni şi nu sunt deloc mândru că sunt om”. Oare, dacă n-ar fi fost om ce-ar fi ales E. Cioran să fie?! O floare, un animal, o idee, un gând…? Sau un cer de întrebări pentru mâine? Cioran nu e doar un om; a fost o stea şi este o stea pe cerul vieţii filosofiei româneşti, şi nu numai. Spunea mereu că filosofia e mediocră şi cugetă la o temperatură scăzută. În filosofie nimic nu e direct, totul e de un rang inferior, şi uneori e prea „suportabilă”. Filosofii şi-au ales ridicola profesie de a lua lumea în serios. Filosofii sunt agenţii meschini ai absolutului, pentru că îşi organizează până şi tristeţea, făcând din moartea lor o geometrie descompusă.
Ca filosof, nu mai ştii cum să scapi de inima ta omenească. Viaţa şi moartea te îmbie la permanente stări de inspiraţie. Toate ideile ţi se sufocă în sentimente, toate ideile ţi se îneacă în sânge. Important e să simţi absolutul. Filosoful ştie tot, fără să-şi dea seama; îşi dă seama dar nu ştie tot. „Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi că ai fost un filosof şi nu mai eşti”.
E. Cioran scrie pentru sine, niciodată pentru cititor. Preferă sărăcia dacă numai astfel îşi poate păstra independenţa; refuză premiile ce i se aduc. E un gânditor gata să renunţe la metafizică. ”Eu sunt un fals filosof”, „un filosof al străzii, unul dintre fragmentarişti, care trăieşte, gândeşte, ca şi Nietzsche sub formă de explozie”. Ţinta, pentru E. Cioran, e „confuzia absolută” care face din orice filosof un poet. Şi „trebuie să cunoşti filosofie, dar numai ca s-o poţi depăşi”. Cioran vede viaţa ca suprema valoare ce trebuie trăită astfel de parcă ar putea fi pierdută în orice clipă. Trebuie să scoatem din ea mai mult decât permit condiţiile fireşti. Şi cu cât este mai mare singurătatea cu atât şi setea de viaţă este mai mare. În măsura în care te apropii de eternitate, te depărtezi de viaţă. Deşi omul aspiră la eternitate, el iubeşte mai mult timpul, pentru că aici se desfăşoară viaţa. Drept urmare, nu poţi scăpa de timp, fără să scapi de viaţă.
„Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost, fiecare dintre noi găseşte însă unul. Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul. Căci Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile”.
Ce strigăt de disperare şi credinţă poate fi mai puternic ca acesta: „Doamne, fără Tine sunt nebun, şi cu tine înnebunesc!” (Lacrimi şi sfinţi, p.11) „Dumnezeu este”.
Acest „arhimandrit deznădăjduit şi unic al neviabilităţii vieţii noastre” (Fernando Savater) a scris o carte care nu-l reprezintă, după spusele sale, o carte pe care nu trebuie s-o înţelegi, ci s-o simţi – Schimbarea la faţă a României, primul semnal de bucium pentru deşteptarea naţională. „Acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci” (Paris, 22 feb.1990). Orgoliul autorului e prima piatră colţuroasă, dar solidă pe care se va clădi „ edificiul de granit al zilei de mâine” (Toma Macovei). Cioran e bântuit de îndoieli şi nesiguranţe în ce priveşte destinul României pe care-l vede, ba măreţ într-un orizont de flamuri, ba meschin, inexistent. La E. Cioran totul e rătăcire. „De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi rătăci? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina…”. Doamne, cât optimism şi câtă lumină răzbat aceste cuvinte! Lumina nu se poate auzi decât în suflet.
Bolnav de sine însuşi, sfârtecat de conflictul cu inexistenţa problematică a Dumnezeirii, Cioran se revoltă împotriva subistoriei milenare a poporului său, profeţind o purificatoare „schimbare la faţă” a României. Cioran e „bolnav” de România. El iubeşte „istoria României cu o ură grea” şi visează un romantism de amploare universală.
Născut în imperiul Austro-Ungar, părinţii săi au fost deportaţi de unguri în primul război mondial, dar psihologic el se simte apropiat de maghiari. „Sunt o corcitură de maghiar şi român”.
„Românii sunt poporul cel mai sceptic, fără iluzii, zdrobit de istorie”.
Pentru a avea un destin, un neam trebuie să fie mesianic conturându-se în jurul unei idei pe care să o impună cu forţă în faţa tuturor. Doar un „salt istoric” şi o „ruptură fecundă” ar putea mântui românismul de cenuşiul lucidităţii înţelepte şi l-ar proiecta apocaliptic într-un destin. Asta crede E. Cioran. Poate că da, poate că nu. Poporul român are însă un destin şi o credinţă puternică. Deşi şi-a renegat ţara şi poporul, Cioran se integrează totuşi în el: „Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir”. Eu nu pot iubi decât o Românie aşa cum este, cu bune cu rele, cu marea ei credinţă.
„A fi român e un blestem pe care mi-l asum astăzi”, a spus Emil Cioran într-o carte de convorbiri publicată aproape clandestin în 1990, de prietena sa Sylvie Jaudeau, la Editura Corti. A fi blestemat pentru că eşti român?! Nu cred şi nu voi crede niciodată acest lucru. Blestem e, poate, să fii român şi să trăieşti în România cu românii tăi. Acesta e un blestem! Să fii foarte departe de ţara ta, de locul în care te-ai născut, ai învăţat să mergi, ai crescut, ai luat contact cu învăţătura… Cioran a fost un însingurat, departe de ţara sa, de oamenii şi locurile dragi. Copil fiind îşi petrecea toată ziua afară în munţi; „ca un animal sălbatic”. Nostalgia după locurile natale îl va urmări toată viaţa. „Cred azi (1986) că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban în micul sat din care provin”. Fiind atât de conştient asupra destinului acestui popor, e totuşi un român!
La Cioran nu se plânge cu lacrimi, se plânge cu idei, cu gânduri, cu sentimente… Se plânge în moarte trăind viaţa. Viaţa plânge cu lacrimile morţii. E o moarte continuă, simţind că trăieşti. Nu poţi să nu te întristezi citindu-l pe Cioran. Nu poţi să nu te gândeşti la viaţa sa. Nu poţi să nu-ţi umpli sufletul de lumină pentru a nu te putea atinge moartea din sufletul său. Şi te trezeşti întrebându-te: să fi fost oare un sinucigaş în viaţă sau un mort în conştiinţă?! Poate nici una, nici alta. Mintea ta pluteşte în derivă asemenea unei bărci pe o mare învolburată. Chiar dacă trăim dezorientaţi într-o societate a interesului, a egoismului monstruos şi a manipulării, o societate care ne înghite asemenea unui Leviathan şi ne devorează până ne transformă în inşi „comuni”, să nu uităm că nu există nimic mai preţios decât viaţa. Orice am pierde, oricât ne-ar durea, trebuie să rezistăm, să găsim curajul de a trece peste necazuri şi să lăsăm destinul să hotărască momentul în care vom trece în lumea celor drepţi. Pentru orice avem dreptul la o a doua şansă, dar viaţa pierdută nu ne-o mai dă nimeni, este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu. Poporul român trebuie să înveţe să renască, să ne ridicăm. Niciodată nu e prea târziu să ne redescoperim. Cioran s-a căutat departe o viaţă întreagă, dar n-a găsit decât fărâme.
Precum spunea şi dânsul, nu trebuie să priveşti nici înainte, nici înapoi, ci în tine însuţi, în fiinţa ta, fără teamă sau părere de rău. Pentru că … n-am încetat niciodată să fim. Să fim aici, să fim români. Să fim oameni. Şi fiind ceea ce suntem, consfinţim prin prezenţa noastră, de două ori milenară dreptul de a trăi liberi şi puterea de a nu făuri un destin. Istoria nu ne duce nicăieri. Am fost aici din totdeauna, parcă ne-am fi născut din pământ sau am fi apărut odată cu pământul, la facerea lumii. Întreaga noastră existenţă a fost o continuă luptă pentru a rămâne laolaltă. Am luptat să fim o singură ţară, păstrându-ne limba, deşi ni se traseră graniţe între noi. Am luptat să fim împreună şi să rămânem împreună. Am luptat să ne adunăm într-o singură patrie, apucând arma în mână şi dreptatea în inimă. Suntem fiii acestui pământ! Domnule Cioran, şi dumneavoastră sunteţi fiu al pământului românesc! Nu uitaţi, vă rog, c-aţi fost şi sunteţi român! Deşi sunt puţini, unii mai au încredere în noi, mai cred încă în mintea de pe urmă a poporului român. Ridică-te, Ciorane! Există o putere care lucrează în tine însuţi şi este pe măsura oricărei provocări întâlnite. Învaţă să spui „Da”, pentru că orice progres încetează când spui „Nu”!
Că poporul ni-i făclia,
Soarele din orice prag,
În el cântă România
Şi pentru tine, prieten drag.

Reverii


Amurg…undeva…acolo…departe…
Privesc în tăcere cum arde de dragoste universul, cum sfâşie prin sărutările sale bolta nocturnă. Privesc începutul! Nu ştiu ce început, dar e un început. M-a atins pentru o clipă rochia frumoasei mirese de foc. Părea atât de plină de viaţă! Era înveşmântată cu petale din florile grădinii albastre, furate de incertitudini şi de vulturii speranţei. Icoana ei mi-a rămas în minte asemeni luminii magice pe care o zăresc uneori, fără să ajung la ea vreodată. Vreau să învăţ să-mi unesc sufletul cu mintea prin adânci tăceri răsfirate în tainele existenţei. Vreau să învăţ să mă înalţ de la pământ prin cuvinte deschise spre cerul fiinţei şi nefiinţei. Vreau să învăţ să colind spaţiile infinite din mine însămi . Vreau să învăţ să devin eternitate, eternitatea unui gând, eternitatea unor simţăminte create de plenitudinea vieţii. În fiecare colţ al sufletului meu există o stea, există o făclie care aşteaptă să fie aprinsă de un ochi al dorului de viaţă!
Învaţă-mă, Doamne, să fiu muzică!
Învaţă-mi universul trupesc să cânte muzica credinţei! Învaţă-mă să zburd de fericire printre laurii zorilor! Am înţeles că viaţa îi calcă în picioare pe cei ce nu ştiu să i se supună.
Privesc…privesc infinitul…acolo…departe…E un infinit aparte, deoarece e infinitul meu! E infinitul Luceafărului de noapte!
Aş vrea să mineralizez sensurile cuvintelor şi să le transform în stropi de ploaie sau în fulgi de nea. Privesc în oglindă dincolo de imagine, dincolo de timp. Găsesc aripile viselor care mi-au fost furate. Le-am căutat atâta timp şi doar acum le-am găsit. Poate peste câteva clipe sau peste ani îmi voi relua zborul.
Stau ascultând foşnetul înălţimilor, ritmurile muzicale din albul zăpezii. Stau şi privesc cum se sacralizează melodiile dorului. Cred că mi-aş putea regăsi printre ele calea ce duce dincolo de Luceafărul de noapte. Şi cum să descopăr acest grai când tot ce duce spre mine duce spre cer?
Eu sunt zâmbetul tinereţii, sunt roua de pe firele plăpânde de iarbă, sunt adierea vântului de toamnă, sunt un gând răzleţ ce se înalţă pentru a se purifica şi căzând din nou se împrospătează mereu; eu sunt călăuza timpurilor topite în ceara amurgului, sunt străina fără nume a universului. În sufletul meu e devreme şi liniştea pluteşte în atmosfera încărcată de timp. E noapte şi totuşi…e atâta lumină!! E o lume flămândă de dor şi de clipe, o lume flămândă de Tine, Doamne!!!
Mă cheamă ploaia, mă cheamă muzica…Şi mă las mistuită…

marți, 17 martie 2009

Metempsihoza



Visând păşesc spre-a dragostei cetate,
Drumul e plin de piedici şi noroi;
Trec peste toate spre eternitate,
Dar poarta e păzită de strigoi.

Printre lacrimi rostesc un cod de idei
Şi-o umbră în faţă mi se-arată,
Calc cu sfială peste florile ei;
Noaptea de gânduri arsă-i în piatră.

Se uită la mine cu ochi fioroşi,
Privirea-i mă îngheaţă în suflet;
Un adânc cenuşiu cu nori spălătoşi
Se deschide. Ah! Se-aude un ţipăt…

Tăcerea se lasă o clipă de vis,
Doar atât, căci ecoul răsună…
Ascult taina umbrei în locul promis;
Poarta de ceară plânge nebună.

Spaima topită în rugă sunt eu,
Un colţişor de soare întunecat,
În eu-l meu Îl chem pe Dumnezeu,
Dar cine sunt…şi moartea a uitat…

Plâng lacrimile


Plâng lacrimile azi în moarte sau în mine,
Plâng lacrimile…nu mai ştiu, dar plâng prin tine!
Da, plâng! Azi plâng! Plâng lacrimile noastre
Ce ieri erau cuvinte închise-n glastre.

Plâng lacrimile unui mort din cimitir,
Un cimitir din soare, azi stropit cu mir;
Plâng lacrimile răsfirate-n nefiinţă…
Tu eşti, robitul meu întreg din conştiinţă?

Fărâmă de suflet


Că suntem, Doamne, ah, doar Tu ştii azi!
Noi vieţuim ca morţii în morminte
Cu suflete răsfrânte printre brazi
Purtând insigna-acelor oseminte.

Un zbor de-argint deschise înţelesul
Unor consensuri rupte din pământ,
Dar între noi se regăsi absentul
Eram chiar eu şi tu îngenunchind.

Era cam grea esenţa de purtat,
Căci braţele-mi erau atât de grele,
Fărâma de suflet s-a răsfirat
Şi mi-a căzut albastră printre gene.

luni, 16 martie 2009

Noaptea verdelui mister


Aer rece respir în paşi de seară,
La mine-n suflet nu-i chiar primăvară,
Iar pacea-i răvăşită azi de gânduri
Când zac închisă între patru scânduri.

Un mort ce se ridică în afară
E parcă-a mea icoană legendară,
Trăit-am ani şi ani, uitat-am oare
C-am fost şi c-am rămas aceeaşi floare?

Din fărâme de suflete curate
Zidesc şi eu cu aripi rupte-n coate
O cetăţuie albă mărginită
De-o dragoste ce azi e adormită.

Privesc şi-ncerc să îmi aduc aminte
De sentinela valurilor sfinte,
Şi îndrăznesc să cer cu împrumut
Un alizeu ce soarta şi-a bătut.

În noaptea dintre sfere cervicale
Adorm gândind la morile vitale;
Mă lupt în vis cu dorul ce domneşte
Şi în a mea căsuţă odihneşte.

Artistul


Înspăimântat amurgul cu flăcări iar aruncă,
Răzbună fericirea căruntului artist
Şi lava îngheţată, pierdută-ntr-o stâncă
A-nsămânţat delirul vechiului arhivist.

Lovit direct în suflet, artistul se retrage,
Aprins de sentimente şi jocuri cu scântei,
Încearcă să-şi revină, dar concentrat el sparge
Clepsidra cu speranţe a florilor de tei.

Amurgul moare tainic cu lespedea pe sine,
În timp ce arhivistul se scaldă printre nori,
Îi dă un sens iubirii, cea arsă pe coline
Şi purităţii ascunse adânc în cei doi sori.

Cuib de dor românesc


Mi-e dor si dor fărâmele esenţei
Unei iubiri ce a apus cândva.
Un strop…Ah, doar atât cerusem Doamnei,
Dar m-a lovit puternic cu ceva.

Mi-a spus ca eu nu merit fericirea,
Că sunt un om încins de prea mult dor!
În al meu suflet arde veşnicia
Răsfrântă dintr-o apă de izvor!

Mi-e dor să simt din nou pământul cald
Sub picioare flămânde de tină,
Mi-e dor şi de vatră, de ceasul pribeag,
Mi-e dor şi de Iubirea divină.

Doamne, mi-e dor! Mi-e dor de tine, mamă!
Tu, Doamna Fericirii de demult,
Tu, Frumuseţea clipei dintr-o mană,
Icoana unui sfeşnic pe pământ.

De tine, tată drag, mi-e dor mereu
Şi viaţa-mi trece printre mâini stropite
Cu apa siguranţei de-al tău “eu”,
Fiind zidarul clipei răstignite.

Cobori, te rog, o Doamna vieţii mele,
Din cerul tău de îngeri preamărit!
Cobori Mireasă-nvăluită-n stele
Şi unge-mă cu mirul tău sfinţit!

Tu poţi să dai viaţă azi tristeţii
Şi poţi s-aprinzi o torţă de argint;
Atinge-mă cu arma frumuseţii
Şi dă-mi un suflet ca să pot să simt!

Dansezi printre focare de lumină
Cu flori pe chipul tău încarcerat,
În ochiul unui venetic doar rouă
Ai fost si vei rămâne neîncetat.

Iubire pură, de ce taci şi acum
Când mi-i îndrept spre tine paşii mei?
Călăuzeşte-mă să urc pe-al tău drum
Şi dă-mi putere ca să fiu ca ei!

Ei?...Simpli oameni cu dorul în vine,
Desculţi colindând eternul mister;
Uneori chiar şi-n traista cu pâine
Purtându-te cu taina unui cer.

Sunt cei ce n-au uitat că tu exişti
În orice colţ al ţării vom pătrunde,
Ca o floare de colţ, tu, Doamnă, creşti,
Nu doar în cer, ci-n valuri şi prin unde.

Mi-e dor sa urc pe scările fiinţei,
Mi-e dor sa pasc idei, fărâme, şoapte…
Din senectutea filosoafă-a ştiinţei
SĂ FIU PUŢIN DIN TOT ŞI TOT DIN TOATE!

miercuri, 11 martie 2009

Zbor ancestral



Plutesc in van farame de sperante
Ce visul astazi le-a rascumparat,
Iar cerul apa vie-o bea din creante
Pe care insasi eu le-am cautat.

Tu ai trezit subtil nemarginirea,
Barbat fiind cu suflet de copil,
Si ca o stea-ai aprins poate iubirea
De care tot tot mereu fugeam tiptil.

Priveam cum mi se-ntinde la picioare
Ca-ntr-un ocean de spasme si lumini
Orasul ca o pata de culoare
Si ma priveam pe mine printre spini.

Dar te-am privit apoi profund pe tine
Si-un pescarus in zbor eu am zarit,
Chiar noaptea ma-ndemna sa zbor, copile,
Sa zbor ca in sfarsit te-am regasit.

Plutesc deja si poate-i prea devreme
Si nu mai stiu de zbor sau ratacesc,
De ratacesc in zborul plin de stele
Sau zbor spre ancestralul "te iubesc"!

Ma simt de parca n-am fost niciodata
Pe un taram de neguri si de vai;
Se stinge azi acel "poate odata"...
Plutesc prea mult!!! Sa fie ingeri rai?

As vrea sa ma opresc din contemplare
A chipului tau amplu si frumos,
Si ma trezesc uitandu-ma-nspre mare...
Ma-ndragostesc? Si totusi e curios...

Franturi de vremuri


Timp…zbor in eter…si ingeri…Ciudat cum viata te joaca pe degete! Hiii! Ingeri…Dar tu esti ingerul meu!!!Cat de mult as vrea sa inteleg! Aripile tale ma ocroteau, ma umpleau de dragoste si emotie de fiecare data cand zburam cu tine! Erai al meu! Eram a ta! Stiai ca si ingerii mor? Stiai ca valurile inspumate ale marii te pot atinge si te pot determina sa cazi…sa cazi…sa te afunzi din ce in ce mai mult intr-o prapastie indepartata de lume? Ar fi fost prea usor sa mori aas de usor, nu? Te pierzi in totalitate si-ti doresti sa plutesti, darn u mai poti. Esti singur…singur…singur…Si spuneai ca iubesti! Ah, ce iubire, tu inger din prapastia uitarii! Ai stiut sa lovesti, dar am lovit cu propriile-ti arme!
Atingeri…si ingeri…si vise care au cazut inainte de se avanta in zbor. Culori…atatea culori…si totusi visul de a fi e acelasi…negru? Gri oare? Sau rosu? Dragoste…Dragoste!!! Doamne, cata iubire ne-ai daruit! Doamne, cum am atins-o, cum am simtit-o, cum am indraznit s-o luam in propriile maini si sa ne simtim dintrodata sorii universului care traiesc numai si numai pentru asta! Iarta-ne, Doamne! Iarta-ne curajul de a crede ca iubirea se primeste si se daruieste cu usurinta, ca nimic nu mai conteaza si ca totul piere in urma ei! Iarta-ne iubirea inconstienta!
Din nou ingeri…Eram ingerii Tai! Doi indragostiti care au invatat sa cucereasca universul prin farmecul lor, prin dragostea ce nu inceta sa creasca.
Acum…numai singuratatea ne ocoleste…Asa spui tu, dar stim amandoi ca acel gol ne apropie pasii. Ce ironie, nu? Ieri existam unul pentru celalalt si hoinaream impreuna ca doi nebuni prin cele ma inalte zari unde puteam gasi fericirea! Azi…hoinarim si azi, dar prin coclauri unde nu poate intra decat unul singur. Ne cautam reciproc! Ma caut pe mine, te caut pe tine! Caut acel tot unitar care eram cand traiam! Sa fii murit de tot?! Sau vietuieste inca…Asa de multe intrebari imi inunda sufletul! De ce nu esti aici ca sa imi raspunzi? De ce continui sa fugi? Sau eu sunt cea care fuge de iubire?! Ma coplesea emotia imbratisarii tale, apropierea ta! Iti simteam respiratia si imi doream sa te simt asa intreaga viata!
De ce? De ce inca te caut? De ce nu pot accepta faptul ca nu mai esti, ca esti undeva unde Dumnezeu nu ma vrea acum?
Aripi…flori…morminte…Morminte vesele…Exista si asa ceva? Poate ca da. Si atunci de ce plag pe mormantul inimii mele? Sunt atatea flori! Si nu aveam nevoie de cuvinte. Aveam totul! Te aveam pe tine! Si TU erai “totul meu”!

duminică, 1 martie 2009

Citate favorite

"Trăim cu frenezie o flecăreală continuă, mulţumiţi că avem ce bârfi, fără să ne pese că ţara în care locuim ar putea fi părăsită de istorie."-O.Paler

"Cand iubirea a gustat pentru prima data buzele unei fiinte omenesti, aceasta a inceput sa cante." (Deepak Chopra - Calea spre iubire)

"Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins." (Plutarh)

Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler
-" Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Daca ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a raspuns:
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca…., iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani……iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul;ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.
Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp.
Apoi am intrebat:
- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai?
- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc…..si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime
sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit; sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.
- Multumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie? Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna."

"Nu exista, credeti, fraternitate decat intre oameni? Nu, nu-i adevarat. Si nu putem fi frati chiar cu toti oamenii. Unii sunt imblanzitori. Altii, imblanziti, nesupusi sau victime. Unii tipa. Altii isi aseaza pe fata masca de sticla si nu mai aud nimic. Pot sa ma simt frate cu toti ?" (Octavian Paler -Viata pe un peron)

"Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, cînd singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
cînd un om s-a gîndit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mîinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decît un mijloc de a lupta
împotriva cenuşii,
cînd vulturii coboară în noi
şi ne temem." (O.Paler - Focul)

"Da-mi fiecare clipa a prezentului tau, fiindca ea reprezinta viitorul clipei trecute si astfel sa fiu doar al meu."

"Marile realizari sunt atinse nu prin putere ci prin perseverenta." (Samuel Johnson)

"Stai deoparte de oamenii care iti iau in ras ambitiile. Oamenii marunti mereu fac asta, in schimb cei mari te fac sa crezi ca si tu poti ajunge mare." (Mark Twain)

"Pe muntii adevarului nu poti urca in van: fie vei atinge un punct mai inalt azi, fie te vei antrena pentru a ajunge mai sus maine." (Friedrich Nietzsche)

"Daca judeci oamenii, nu vei avea suficient timp sa-i iubesti." (Maica Tereza)

"Sunt lucruri in care trebuie sa crezi pentru a le putea vedea." (Cervantes)

"Omul fara Dumnezeu este un scormonitor." (Petre Tutea)

"Suferinta este calea regala a vietii." (Imitatio Hristi)

"Existam vremelnic prin ceea ce luam din jur, dar vom trai vesnic prin ceea ce daruim." (Douglas M. Lawson)