miercuri, 29 aprilie 2009

Supravieţuire


Clopotul la Putna iarăşi bate
Şi strigă-n rând cu mine neîntrerupt,
C-am obosit să plângem în cetate
Şi sânul minciunilor e mereu supt.

Pământu-i plin de răni ce sângerează
Şi patria în lespezi se mai ţine,
Doar dragostea rămâne veşnic trează
Şi mângâieri de Sus ce-s mai puţine.

Şi eu, şi tu, şi cei tăcuţi o ştiţi
Că cei de sus au vieţi duplicitare,
Ei tac în nesimţirea lor de sfinţi
Şi noi murim cu coada-ntre picioare.

Şi chiar de am muri de mii de ori,
Tot nu s-ar şterge de pe voi putoarea,
Deşi v-am implorat de-atâtea ori
Să ne-alinaţi cu legile durerea.

Aveţi în voi puterea…şi ce faceţi?
Aţi devenit şi surzi, şi muţi, şi goi,
Cu armele indiferenţei trageţi,
Şi plouă iar cu taxe peste noi.

Azi şi Ardealul parcă-i sub tăcere,
Nimic nu se mai naşte sub drapel;
Dac-am pleca în cer, tot n-ar ajunge,
C-ar lăcrima pe-un stâlp tot singurel.

Voi nu-nţelegeţi că nu-i de ajuns
Să ne-arătaţi că puteţi trăi bine,
Noi aşteptăm încă acel răspuns,
Că toate-s pentru noi şi românime.

Vă doare-n cot de cei astăzi şomeri
Ce-o pâine n-au de unde să mai pună
Copiilor ce încă îs minori
Şi văd cum criza stă să îi răpună.

Ne scufundăm în ţarina dreptăţii,
Bocind un Dumnezeu de mult uitat,
Cândva ne dete frâul libertăţii,
Dar poarta către ea s-a încuiat.

Pe lespedea uitărilor de sine
Mai zace un Hristos crucificat,
La El ne mai uităm şi spunem: „Bine
Fi-va poate mâine pe înserat!”

duminică, 26 aprilie 2009

Luptă spre cer


Se spune că pământul te loveşte
Atunci când te ridici mai mult spre cer,
Că drumul tău albastru se croieşte
Pe-aripa fermecată a unui înger.

Te laşi lovit, deşi te vezi luptând,
Dar parcă lupta azi ţi-e interzisă
Şi te trezeşti pe nimeni întrebând:
De ce ai frânt şi cartea ce ţi-e scrisă?

Te doare cerul tău puţin tomnatic
Şi ploi fierbinţi de trup ţi se lovesc,
Iar frunze gălbejite fantomatic
Cu dragoste în suflet se-odihnesc.

Eşti treaz, poate lucid, aşa se pare,
Dar parcă dormi în adormirea ta;
Priveşti adânc în inimă de soare,
Dar nu-ţi mai pasă de lumina ta.

Te laşi fărâmiţat în somnul tău
Şi sufli adevăr peste virtute,
Iar lupta ta, cea dusă într-un hău
S-a transformat in stereotipuri mute.

Ai vrea să lupţi cu tine, dar te doare
Şi urma ta lăsată pe pământ,
Iar cerul te loveşte şi mai tare,
Şi-ai vrea să zbori spre noul tău cuvânt.

Dar te opreşti şi muşti flămând din viaţă
Şi vezi cum te trezeşte-ncetişor
Mireasma ta din orice dimineaţă
Ce curge ca o apă de izvor.

Pecete


Azi…parcă şi lacrimile îşi caută rostul…Iubesc viaţa!!! Iubesc iubirea!! Iubesc fiecare răsărit de soare! Iubesc fiecare floare pe care o privesc şi care cu parfumul şi frumuseţea ei îmi înveseleşte ziua! Iubesc ecoul! Iubesc tăcerea! Iubesc, Doamne! Iubesc!!! Şi îndrăznesc să strig: cum aş trăi fără iubire? Doamne, aş vrea să te iubesc mai mult decât viaţa! Adesea mi-e dor de Tine, de toate acele simţăminte pe care mi le-ai dăruit acum câţiva ani, în perioada studenţii mele. Mi-e greu să nu-mi aduc aminte…Mi-ai dăruit Lumină, mi-ai dăruit speranţă, mi-ai dăruit visul de a crede în ceva…puterea de a crede în dragoste, o dragoste pură, neatinsă de tot ce-i pământesc, o dragoste necondiţionată şi nemărginită.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
Domnul meu iubit, îmi doresc cu toată fiinţa mea să faci din mine şi din soţul meu oameni care să te iubească mai mult decât orice, să punem dragostea pentru Tine pe primul plan, să Te onorăm în vieţile noastre şi să Te urmăm în această lume plină de ură, ipocrizie, minciună, prejudecăţi…
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.” (Romani 1:16)
Îmi doresc un timp în care speranţa să nu moară…
Orice dorinţă…orice vis…se pierde în zare odată cu timpul…la fel ca o iubire găsită în locul în care nu te aştepţi…Păşeşti spre ea pe căi neştiute şi glasul tău se înmoaie gândind profund…la o dragostea reală, blândă, curată. Laşi totul în urmă privind spre un nou orizont…ţi-e dor şi doare, chiar şi o clipă fără ea…doar gândul că iubeşti te face mai puternic decât ai crezut tu vreodată că poţi fi…Şi atunci şti că Dumnezeu a împărţit iubirea egal…jumătate tu…jumătatea celălalt…Viaţa m-a învăţat să nu privesc înspre trecut, ci întotdeauna spre viitor cu încredere şi cu privirea îndreptată în Sus. Îţi mulţumesc, Doamne, că din aşteptarea şi nerăbdarea mea tu ai făcut o mare binecuvântare. Îţi mulţumesc pentru o dragoste pe care nu visam să o trăiesc şi-ţi mulţumesc că Tu ne poţi de grijă! Poate că timpul nu stă pe loc, dar dragostea rămâne, şi nu într-o clepsidră uitată pe cărare, spartă de timpul ce-a trecut…ci de Tine…rămâne că Tu ai creat-o, ai pus-o în noi, parcă ca o pecete…pentru că oriunde mergem o ducem cu noi şi parcă lasă o dâră de Lumină…şi Lumina aceea eşti Tu! Atâta timp cât Tu exişti în noi, există şi iubirea. Căci ce este iubirea decât Tine? Sau ce putem fi noi fără de ea? Iartă-ne, Tată, că nu suntem demni de grandoarea dragostei Tale! Iartă-ne că plutim adesea în indiferenţă, în lumea noastră din care uneori ne e greu să ieşim…de teamă…Dar Doamne, ştim…
„Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.” (1 Samuel 16:7)
Să iubeşti, spunea cineva, înseamnă să-ţi asumi cel mai mare risc, înseamnă să-ţi pui viitorul şi fericirea în mâinile altuia. Şi totuşi, dragostea este mai presus de atât…să dăruieşti totul fără a aştepta nimic în schimb, să sacrifici totul…Nimic nu este greu în viaţă dacă ai iubirea alături!
Orice drum e mai frumos în doi…iar drumul nostru este drumul iubirii…
Cine sunt eu? Cine eşti tu?
Nu sunt marele "Eu sunt" (Exod 3:14; Ioan 8:24,28,58), dar sunt ce sunt prin harul lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:10).
Sunt sarea pământului (Matei 5:13).
Sunt lumina lumii (Matei 5:14).
Sunt copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:12).
Sunt parte din adevărata viţă, prin care se scurge viaţa lui Dumnezeu (Ioan 15:1, 5).
Sunt prietenul lui Hristos (Ioan 15:15).
Sunt ales şi rânduit de Hristos pentru a-I aduce roadă (Ioan 15:16)
Sunt rob al neprihănirii (Romani 6:18).
Sunt rob al lui Dumnezeu (Romani 6:22).
Sunt fiu al lui Dumnezeu; din punct de vedere spiritual, Dumnezeu
este Tatăl meu (Romani 8:14,15; Galateni 3:26; 4:6).
Sunt moştenitor împreună cu Hristos, împărtăşind împreună cu El
moştenirea (Romani 8:17).
Sunt un templu, un locaş al lui Dumnezeu. Duhul Lui şi viaţa Lui
locuiesc în mine (1 Corinteni 3:16; 6:19).
Sunt una cu Domnul şi sunt un duh cu El (1 Corinteni 6:17).
Sunt un mădular al trupului lui Hristos (1 Corinteni 12:27; Efeseni 5:30).
Sunt o făptură nouă (2 Corinteni 5:17).
Sunt împăcat cu Dumnezeu şi sunt un slujitor al împăcării (2 Corinteni 5:18,19).
Sunt un fiu al lui Dumnezeu şi una în Hristos (Galateni 3:26, 28).
Sunt un moştenitor al lui Dumnezeu, întrucât sunt un fiu al lui Dumnezeu (Galateni 4:6, 7).
Sunt un sfânt (Efeseni 1:1; 1 Corinteni 1:2; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2).
Sunt creaţia lui Dumnezeu - lucrarea Lui - născut din nou în Hristos pentru a face lucrarea Lui (Efeseni 2:10).
Sunt un cetăţean al casei lui Dumnezeu împreună cu restul familiei lui Dumnezeu (Efeseni 2:19).
Sunt un întemniţat al lui Hristos (Efeseni 3:1; 4:1).
Sunt neprihănit şi sfânt (Efeseni 4:24).
Sunt cetăţean al Cerului, aşezat în locurile cereşti chiar acum (Filpeni 3:20; Efeseni 2:6).
Sunt o expresie a vieţii lui Hristos, pentru că El este viaţa mea
(Coloseni 3:4).
Sunt ales de Dumnezeu, sfânt şi prea iubit (Coloseni 3:12; 1Tesaloniceni 1:4).
Sunt un fiu al luminii şi nu al întunericului (1 Tesaloniceni 5:5).
Sunt un părtaş divin al chemării cereşti (Evrei 3:1).
Sunt părtaş al lui Hristos; am parte de viaţa Lui (Evrei 3:14).
Sunt una dintre pietrele vii ale lui Dumnezeu şi sunt zidit în Hristos
ca o casă spirituală (1 Petru 2:5).
Sunt membru al unui neam ales, al unei preoţii sfinte, al unui popor sfânt, al unui popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui (1 Petru 2:9,10).
Sunt străin şi călător în această lume în care trăiesc temporar (1 Petru 2:11).
Sunt copil al lui Dumnezeu şi mă voi asemăna cu Hristos când se întoarce (1 Ioan 3:1,2).
Sunt născut din Dumnezeu, iar cel Rău - diavolul - nu mă poate atinge (1 Ioan 5:18).

"Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Efeseni 6:14-17).


"Dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut" (1 Ioan 5:14,15).

Români în suburbie


Ne cerem libertatea, ne cerem românimea
Şi îndreptaţi spre mâine cerşim un nou apel,
Apel subscris la viaţă în lege pentru pacea
Crescută în ţară românească sub drapel.

Nu cerem nici credinţă în veci şi nici viaţă,
Murim absenţi la toate, nepăsători şi mici,
Zburăm spre orizonturi în orice dimineaţă
Şi doar puştani rămânem în scorburi de furnici.

Români am fost şi suntem, dar parcă moare zilnic
Puterea de-a-nvinge durerea strămăşească,
Duelul cu minciuna pare un pic selenic,
Arzând în suburbie iubirea românească.

vineri, 24 aprilie 2009

Un pui de om


Mi-e trupul dezbrăcat de conştiinţă
Şi sufletul golit de adevăr,
Aş încerca să zbor spre-a mea fiinţă,
Dar sunt înconjurată de mister.

Ah, Domane, vreau să ma mai nasc o data,
Căci astăzi am murit pe stâncă sus;
Părinte, ştiu că viaţa mi-e furată
De-un “alter ego” ce ieri a apus.

Un clopot cântă astăzi pentru mine
În liniştea de dincolo de cer,
Dar numai pentru surzi şi pentru Tine,
Frumosul meu crin crescut în eter.

Pe-obrajii mei cad stele-nflăcărate
Născute dintr-o apă de izvor,
Culeg misterele abandonate
Printre ruinele acestui dor.

Un pui de om, atât eram şi eu!
Adesea rătăceam printre morminte,
Dar am murit cu dor de Dumnezeu
Şi meditând la darurile sfinte.

Rugă românească



Părinte Bun din ceruri te coboară
Şi-asupra noastră cerne iar iubire,
Căci suntem morţi, deşi odinioară
Credeam în al Tău Fiu şi-n mântuire.

Ştiam ce-nseamnă să iubeşti o viaţă
Un suflet singuratic din eter
Şi haosul să-l stingi de dimineaţă
Cu apa misterioasă-a unui cer.

Ne doare, Doamne, astăzi şi uitarea
Şi să iertăm datori ne cam simţim,
Căci simţământul, gândul, nu-s totuna
Şi iar uităm români ca să mai fim!

Dreptatea noastră vrem să fie legea
Dar nu cea scrisă pe o frunză-n vânt
Pe care surzii o ascultă-n noaptea
Ce naşte-n suburbie robul blând.

Iar orbii o privesc citind-o-n şoaptă,
Dezvăluind-o altora-n cuvânt,
Şi munţii spun că nu-i decât o soartă
A celor ce mai cred în Domnul Sfânt.

Părinte Bun ce-n ceruri odihneşti
Ni sufletul fărâmiţat de toate,
Şi-n cimitir te căutam de eşti
Printre mormintele de mult uitate.

Noi căutăm orbirea-n limpezime
Şi fragul verde undeva pe stânci,
În loc să ne privim cu profunzime,
Să plângem iar la umbra unor nuci.

Bătrâni sau nu, umbra tot le e deasă
Şi selenari păşesc spre viitor,
A noastră servitute din puţ scoasă
Cu cumpăna bătrână-a unui dor.

Pe frunte ne e scrisă libertatea,
Dar în zadar căci suntem servitori
În ţara noastră-n care şi dreptatea
Se cumpără pe dolărei greoi.

Un drept aveam atunci, în vremi uitate,
Acela de a crede-n adevăr,
Dar astăzi şi iubirile-s furate
Şi adevărul nu-i mai adevăr.

Lanţurile puterii



De ce loviţi în mine cu cvartete?
Bucăţi din al meu suflet întreg încă,
De ce şi plângeţi recitând sonete?
Nu credeţi oare, că oi fi de piatră?

De ce vă oblojiţi purtând costume
Dintre cele mai scumpe că-s cu moţ,
Căci şi prostia se croieşte-n turme
Şi plopul a rămas tot făr’ de soţ.

Cu pantalonii rupţi în fund intrarăţi
Pe-această poartă prin care cei robiţi
Nu pot intra, deşi voi aşteptarăţi
Să se golească scorbura de furnici.

Acum în animale zvăpăiate
V-aţi transformat din meşteri renumiţi,
În bănci cu adevăruri rupte-n coate
Nici că vă doare, ba chiar mai şi dormiţi.

Poporul v-a ales crezând că toate
Acele inimi calde vor trezi
Un spirit românesc, eternul „poate
Fi-va mai bine mâine” va sfârşi.

Dar s-a trezit doar robul, vechiul rob,
Ce zace şi munceşte în tăcere,
Ce-nchide ochii şi se crede orb
Doar ca să şteargă puţin din durere.

Dar vouă nu vă pasă de mulţime
Când banii curg pe gârlă înspre voi,
La figurat vă doare că n-au pâine
Cei mulţi, cei obidiţi, la trupuri goi.

Un Dumnezeu în suflet ni se-arată
Şi siguranţa o avem de Sus,
O viaţă-avem şi-aceea ni furată.
De cei ce-au îndrăznit şi „sus” s-au pus.

De ce ne osândiţi la libertate?
O falsă libertate ne-oferiţi;
De ce al vostru aer a bucate
Miroase de departe? Îndrăzniţi!

Nu aşteptăm răspunsul în cuvinte,
În vorbe mari ce nu mai au valoare,
Ci-n reflectarea unor fapte sfinte
Ce nu vor trece uşor în uitare.

Motto


“Un Emil Cioran trebuie meritat. Şi mă tem că nu-l merităm încă. Pentru a-l merita, ar trebui să-l înţelegem.” (Octavian Paler, 1995)