Luptă spre cer

Se spune că pământul te loveşte
Atunci când te ridici mai mult spre cer,
Că drumul tău albastru se croieşte
Pe-aripa fermecată a unui înger.

Te laşi lovit, deşi te vezi luptând,
Dar parcă lupta azi ţi-e interzisă
Şi te trezeşti pe nimeni întrebând:
De ce ai frânt şi cartea ce ţi-e scrisă?

Te doare cerul tău puţin tomnatic
Şi ploi fierbinţi de trup ţi se lovesc,
Iar frunze gălbejite fantomatic
Cu dragoste în suflet se-odihnesc.

Eşti treaz, poate lucid, aşa se pare,
Dar parcă dormi în adormirea ta;
Priveşti adânc în inimă de soare,
Dar nu-ţi mai pasă de lumina ta.

Te laşi fărâmiţat în somnul tău
Şi sufli adevăr peste virtute,
Iar lupta ta, cea dusă într-un hău
S-a transformat in stereotipuri mute.

Ai vrea să lupţi cu tine, dar te doare
Şi urma ta lăsată pe pământ,
Iar cerul te loveşte şi mai tare,
Şi-ai vrea să zbori spre noul tău cuvânt.

Dar te opreşti şi muşti flămând din viaţă
Şi vezi cum te trezeşte-ncetişor
Mireasma ta din orice dimineaţă
Ce curge ca o apă de izvor.