Un bulgare mic

Lasa-ma sa te-ating, padure batrana!

Esti asa de frumoasa cand dai viselor glas!

Un bulgare mic am tinut intr-o mana,

El nu mai e, insa noi am ramas...

Gand

Iubite, da-mi putere s-adun rauri ce curg
Si sa le pun in palma ta cea fina,
Sa-mi fii izvor si ziua, si-n amurg,
Privindu-ma zambind, sa fim Lumina!

Furia naturii

De-odată un bubuit puternic a străpuns zarea şi în câteva clipe universul s-a umplut de teamă, ruine şi moarte...Umanul se luptă să supravieţuiască şi tot ce mai poţi auzi în haosul mortuar sunt strigătele disperate ale supravieţuitorilor: “De ce, Doamne?” Moloz, cadavre şi oameni dezorientaţi, călcând unii peste alţii, flămânzi de pâine şi flămânzi de Tine, Doamne!

Te-apleci deasupra lor şi chiar dacă nu Te aud, Tu le şopteşti fiecăruia în parte la ureche:

“Pentru că te iubesc cu o dragoste veşnică, fiul Meu! Natura îşi măsoară marea-i putere cu slăbiciunea omului. În spatele cutremurelor, a zăpezii, a vântului care suflă puternic, a norilor grei, a gerului, mă aflu Eu, Tatăl tău, iar eu ştiu nevoile pământului şi nevoile tale, pentru că Eu am creat pământul şi cerul, şi tot Eu te-am creat şi pe tine. Acum natura plânge, iar vina îţi aparţine în totalitate. Tu singur ai rănit-o şi ţi-ai bătut joc de ea, iar acum plânge. E felul ei de a-şi exprima durerea. Chiar dacă nu vrei să vezi, chiar dacă nu vrei să simţi, Eu îţi sunt alături, chiar şi între dărâmături, în frig, în ghiarele morţii...Eu sunt cu tine, pentru că te iubesc!”

Pavel a spus: “Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.” (2 Corinteni 4:8)

Doamne, deschide inimile oamenilor ca să vadă suferinţa celor sărmani! Apără-i de frigul iernii, de ura, ignoranţa şi nepăsarea celor din jur, şi acoperă-i Tu cu straie făcute de mâinile Tale pline de dragoste şi îndurare! Îndreptă-ţi, Doamne, privirea spre cei orfani, spre văduve şi spre cei îndureraţi, alină-le Tu suferinţa şi călăuzeşte-le paşii! Coboară-ţi mila Ta asupra noastră, cercetează-ne inimile, deschide-le cu cheia îndurării Tale şi umple-le cu dragoste. Dă-ne pacea Ta şi ajută-ne să deschidem universul unei noi ere creştine. Alungă teama, suferinţa, nesiguranţa, goana după bani, nepăsarea, ignoranţa, ura! Aruncă Cutia Pandorei pentru totdeauna şi dă-ne o nouă şansă. Ştiu că nu merităm, dar mai ştiu că Tu eşti drept şi îndurător şi plin de dragoste!

“Te voi vindeca, şi îţi voi lega rănile, zice Domnul...” (Ieremia 30:17)

“Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul Tău, Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor...” (Isaia 41:10)

“Eu te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” (Psalmul 32:8)

“Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11)

Pe vârful muntelui

Privesc muntele din faţa mea şi-mi gâdil gândul în dorinţa de a nu-mi vedea micimea şi nesiguranţa în faţa lui. Suntem oare prea obosiţi, astfel încât nu mai îndrăznim să credem că omul a învins neputinţa şi a atins imposibilul? Căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.”

Privesc tăcută muntele şi mi-e greu să nu mă gândesc la Prometeu, titanul care înlănţuit de Zeus pe muntele Kazbek din Caucaz, un vultur îi devorează zilnic ficatul care peste noapte se regenerează, până în clipa în care Heracles ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometeu.

Adesea fiecare dintre noi se simte un Prometeu înlănţuit pe un munte şi aşteptăm să fim găsiţi în desimea pădurii şi salvaţi pentru totdeauna. Cu sufletul zdrenţuit parcă de răutăţile acestei lumi, îmi închipui un Nietzsche stând la masa de scris, pierdut printre gânduri şi hârtii, aşteptând momentul oportun de a sări la gâtul Celui despre care credea că a murit. Mă impresionează până la lacrimi „ucigaşul lui Dumnezeu” care zace la masa lui de scris în acea încăpere mică şi rece lângă un cadavru şi nu se teme. „E greu să trăieşti printre oameni, fiindcă-i greu să taci”, spunea cu îndârjire. Şi totuşi, n-a tăcut. A strigat chiar dincolo de graniţele omeneşti: „ceea ce nu mă ucide , mă face mai puternic.”

Durerea nu e divină, dar e necesară. Undeva am citit că şi mormintele mor în această lume bizară. Şi dacă şi mormintele mor, ce mai rămâne? Oare piramidele nu au fost construite pentru a încerca să învingă moartea? Ele încă există după atâtea mii de ani. Timpul şi oamenii nu le-au distrus de tot, deci n-au murit. Cadavrele se perindă prin faţa noastră dorind să ne arate esenţa, esenţa începutului şi sfârşitului, esenţa primordială a vieţii.

Asemenea lui Nietzsche care o viaţă întreagă L-a negat şi „ucis” pe Dumnezeu, Emil Cioran în scrierile sale s-a revoltat asupra divinităţii încercând să înţeleagă...Poate că nici unul dintre ei n-a înţeles în final că doar omul care iubeşte viaţa şi lumina poate avea şansa de a se război cu divinitatea. Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cine te-ar mai putea lovi şi cu ce arme? Devii imun la tot ce te înconjoară, pentru că frica dispare treptat şi „teama te face conştient” (E.Cioran). Nu degeaba G.Liiceanu în cartea sa Itinerariile unei vieţi îl numea pe E.Cioran „Nietzsche contemporan”. Interesantă asemănare, pentru că-i admir în neştiinţa mea pe amândoi. Mi-e greu să nu mă identific la un moment dat cu fiecare. Mi-e greu să nu mă văd pe drumul care duce spre piscul muntelui, indiferent că sunt în faţa divinităţii certându-mă cu El, asemenea lui Cioran, sau asemenea lui Nietzsche „ucigându-L” şi punând pe tron supraomul. Mi-e teamă să-mi imaginez cum aş fi şi ce aş fi, căci frica apare treptat şi piere elanul revoltei şi paşii se intorc din drum uitând pentru ce am plecat şi încotro trebuiau să mă îndrepte paşii. Puterea zace în noi atâtat timp cât credem în lumină, în dragoste, în viaţă. Eu n-am avut curajul să strig atât de tare ce mă doare, dar a făcut-o tăcerea, căci şi tăcerea ascunde tainele ei. Şi odată cu ea, tot ce există. Trebuie să mărturisesc că teama exista în mine încă de la început, că am vrut să o alung, dar m-am trezit cu un maldăr de lacrimi transformate ulterior în boabe de cuvinte.

Muntele e la doi paşi de mine. Mă aşteaptă să urc în vârf şi să-i adulmec profunzimea. Viaţa e asemenea acestui munte. Mereu trebuie să urci neştiind ce vei întâlni în cale şi dacă vei reuşi să ajungi vreodată, să urci şi să urci din nou, cu dorinţa firbând în vene de a ajunge în vârf. Suntem fericiţi acolo sus, în ciuda suferinţelor şi încercărilor prin care am trecut pentru a ajunge acolo. Rătăcim o vreme, ca în final să ne atragă ceva din desimea pădurii şi să dorim să vedem ce este, să căutăm altceva, plictisiţi de atâta fericire de a ne afla pe vârful muntelui. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de vârful muntelui spre care am tins atât şi pentru care am îndurat multe şi neştiute încercări. Ne afundăm în jungla carbonizată a muntelui în speranţa că vom regăsi cărarea care duce în vârf. Adesea regretăm că am lăsat piscul pentru junglă, dar poate că altfel nu ne-am fi găsit niciodată liniştea de a nu fi încercat. Nu vreau să fiu o blazată sau o mizantropa! Ci vreau să cred că dincolo de toate acestea există CEVA al cărui înţeles îl voi cuprinde în cele din urmă, nu doar prin puterea cuvintelor. Copacii, soarele, frunzele, muşchiul pământului, izvoarele cu apă cristalină şi tot ce înseamnă natură, m-au învăţat ceva ce şcoala n-a putut-o face, că iubesc lumea nu pentru ceea ce este, ci pentru că Dumnezeu a creat-o; că iubesc viaţa, nu pentru că o am, ci pentru că Dumnezeu mi-a dăruit-o; că iubesc suferinţa, nu pentru că am îndrăznit să visez mai mult, ci pentru că dincolo de ea se întrezăreşte timidă lumina. Acum îi înţeleg pe cei orbi care au spus că au nevoie să vadă lumina. Noi, cei care vedem, avem un dezavantaj: nu o putem vedea cu ochii trupului. În schimb, cei orbi la trup, zăresc lumina cu sufletul lor curat. Mă uit cu îndrăzneală la păsările care zboară deasupra pădurii spre pisc şi mă întreb: ce s-ar întâmpla dacă nu ar avea câte un copac să se odihnească şi apoi cu elan să o ia de la capăt?

Sunt mândră (şi nu sunt deloc lipsită de modestie când spun asta) şi fericită în acelaşi timp, că pot să-mi odihnesc trupul şi sufletul sub aripile Tale, Doamne! Eşti atât de minunat, încât oricăt de mult aş încerca să mă plictisesc sub braţul Tău, nu pot! Sub ocrotirea Ta e pace, e lumină, e dragoste. Şi pot să spun cu îndrăzneală că sub braţele Tale puternice trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.

Cei care au rămas pe pisc au renunţat să viseze, dar nu s-au gândit la faptul că acel pisc nu le aparţine, deoarece nu prin credinţă au ajuns sus.

Această dragoste încerc s-o înţeleg prin prisma mea de om, dar nu pot. Esenţa acestei iubiri nemărginite şi necondiţionate nu poate fi cuprinsă. Şi poate acesta îi e rostul...de a nu lăsa urme acolo unde paşii calcă adânc. Uneori durerea mă face să cred că totul a durat doar o clipă...şi mă trezesc...mereu pe-acelaşi munte cu ochii aţintiţi sus. Eşti acolo! Ştiu că eşti acolo! Dar mai ştiu că eşti şi aici, pe cale, cu mine. Au! Am căzut lovindu-mă de pietre şi de crengile copacilor. Nu pot să mă ridic, sângerez şi parcă crengile se tot lipesc de mine, îmi strâng trupul! Mă doare! Doamne! Doamne, scapă-mă! Şi Domnul desface crengile lipite de trupul meu, îmi şterge piciorul plin de sânge, îmi leagă rănile şi mă ia pe braţe. Cu paşi mărunţi mă poartă El prin desimea pădurii şi mă duce în vârf, în siguranţă. Cunoşti o dragoste mai mare? Eu nu şi nici nu vreau sa cunosc alta vreodată, căci aceasta mi-e de-ajuns...

Reverii

Amurg…undeva…acolo…departe…
Privesc în tăcere cum arde de dragoste universul, cum sfâşie prin sărutările sale bolta nocturnă. Privesc începutul! Nu ştiu ce început, dar e un început. M-a atins pentru o clipă rochia frumoasei mirese de foc. Părea atât de plină de viaţă! Era înveşmântată cu petale din florile grădinii albastre, furate de incertitudini şi de vulturii speranţei. Icoana ei mi-a rămas în minte asemeni luminii magice pe care o zăresc uneori, fără să ajung la ea vreodată. Vreau să învăţ să-mi unesc sufletul cu mintea prin adânci tăceri răsfirate în tainele existenţei. Vreau să învăţ să mă înalţ de la pământ prin cuvinte deschise spre cerul fiinţei şi nefiinţei. Vreau să învăţ să colind spaţiile infinite din mine însămi . Vreau să învăţ să devin eternitate, eternitatea unui gând, eternitatea unor simţăminte create de plenitudinea vieţii. În fiecare colţ al sufletului meu există o stea, există o făclie care aşteaptă să fie aprinsă de un ochi al dorului de viaţă!
Învaţă-mă, Doamne, să fiu muzică!
Învaţă-mi universul trupesc să cânte muzica credinţei! Învaţă-mă să zburd de fericire printre laurii zorilor! Am înţeles că viaţa îi calcă în picioare pe cei ce nu ştiu să i se supună.
Privesc…privesc infinitul…acolo…departe…E un infinit aparte, deoarece e infinitul meu! E infinitul Luceafărului de noapte!
Aş vrea să mineralizez sensurile cuvintelor şi să le transform în stropi de ploaie sau în fulgi de nea. Privesc în oglindă dincolo de imagine, dincolo de timp. Găsesc aripile viselor care mi-au fost furate. Le-am căutat atâta timp şi doar acum le-am găsit. Poate peste câteva clipe sau peste ani îmi voi relua zborul.
Stau ascultând foşnetul înălţimilor, ritmurile muzicale din albul zăpezii. Stau şi privesc cum se sacralizează melodiile dorului. Cred că mi-aş putea regăsi printre ele calea ce duce dincolo de Luceafărul de noapte. Şi cum să descopăr acest grai când tot ce duce spre mine duce spre cer?
Eu sunt zâmbetul tinereţii, sunt roua de pe firele plăpânde de iarbă, sunt adierea vântului de toamnă, sunt un gând răzleţ ce se înalţă pentru a se purifica şi căzând din nou se împrospătează mereu; eu sunt călăuza timpurilor topite în ceara amurgului, sunt străina fără nume a universului. În sufletul meu e devreme şi liniştea pluteşte în atmosfera încărcată de timp. E noapte şi totuşi…e atâta lumină!! E o lume flămândă de dor şi de clipe, o lume flămândă de Tine, Doamne!!!
Mă cheamă ploaia, mă cheamă muzica…Şi mă las mistuită…

Fărâmă de suflet

Că suntem, Doamne, ah, doar Tu ştii azi!
Noi vieţuim ca morţii în morminte
Cu suflete răsfrânte printre brazi
Purtând insigna-acelor oseminte.

Un zbor de-argint deschise înţelesul
Unor consensuri rupte din pământ,
Dar între noi se regăsi absentul
Eram chiar eu şi tu îngenunchind.

Era cam grea esenţa de purtat,
Căci braţele-mi erau atât de grele,
Fărâma de suflet s-a răsfirat
Şi mi-a căzut albastră printre gene.

Franturi de vremuri

Timp…zbor in eter…si ingeri…Ciudat cum viata te joaca pe degete! Hiii! Ingeri…Dar tu esti ingerul meu!!!Cat de mult as vrea sa inteleg! Aripile tale ma ocroteau, ma umpleau de dragoste si emotie de fiecare data cand zburam cu tine! Erai al meu! Eram a ta! Stiai ca si ingerii mor? Stiai ca valurile inspumate ale marii te pot atinge si te pot determina sa cazi…sa cazi…sa te afunzi din ce in ce mai mult intr-o prapastie indepartata de lume? Ar fi fost prea usor sa mori aas de usor, nu? Te pierzi in totalitate si-ti doresti sa plutesti, darn u mai poti. Esti singur…singur…singur…Si spuneai ca iubesti! Ah, ce iubire, tu inger din prapastia uitarii! Ai stiut sa lovesti, dar am lovit cu propriile-ti arme!
Atingeri…si ingeri…si vise care au cazut inainte de se avanta in zbor. Culori…atatea culori…si totusi visul de a fi e acelasi…negru? Gri oare? Sau rosu? Dragoste…Dragoste!!! Doamne, cata iubire ne-ai daruit! Doamne, cum am atins-o, cum am simtit-o, cum am indraznit s-o luam in propriile maini si sa ne simtim dintrodata sorii universului care traiesc numai si numai pentru asta! Iarta-ne, Doamne! Iarta-ne curajul de a crede ca iubirea se primeste si se daruieste cu usurinta, ca nimic nu mai conteaza si ca totul piere in urma ei! Iarta-ne iubirea inconstienta!
Din nou ingeri…Eram ingerii Tai! Doi indragostiti care au invatat sa cucereasca universul prin farmecul lor, prin dragostea ce nu inceta sa creasca.
Acum…numai singuratatea ne ocoleste…Asa spui tu, dar stim amandoi ca acel gol ne apropie pasii. Ce ironie, nu? Ieri existam unul pentru celalalt si hoinaream impreuna ca doi nebuni prin cele ma inalte zari unde puteam gasi fericirea! Azi…hoinarim si azi, dar prin coclauri unde nu poate intra decat unul singur. Ne cautam reciproc! Ma caut pe mine, te caut pe tine! Caut acel tot unitar care eram cand traiam! Sa fii murit de tot?! Sau vietuieste inca…Asa de multe intrebari imi inunda sufletul! De ce nu esti aici ca sa imi raspunzi? De ce continui sa fugi? Sau eu sunt cea care fuge de iubire?! Ma coplesea emotia imbratisarii tale, apropierea ta! Iti simteam respiratia si imi doream sa te simt asa intreaga viata!
De ce? De ce inca te caut? De ce nu pot accepta faptul ca nu mai esti, ca esti undeva unde Dumnezeu nu ma vrea acum?
Aripi…flori…morminte…Morminte vesele…Exista si asa ceva? Poate ca da. Si atunci de ce plag pe mormantul inimii mele? Sunt atatea flori! Si nu aveam nevoie de cuvinte. Aveam totul! Te aveam pe tine! Si TU erai “totul meu”!