Poetului

Cu mâini împreunate-n rugăciune
Mai chemi un Dumnezeu crucificat,
Te doare că nimic nu-i cum se spune
Şi simţi că toată lumea te-a uitat.

Îţi mângâi trist azi chipul obosit
De vremuri de demult ţi-aduci aminte
Şi parcă timpu’ acela e sfinţit
În suflet rămânând ca o pecete.

Pleci fruntea rugăciunii pe-nserat
Cerând să mori în semn de rugăciune,
Şi zâmbetul pe faţă ţi-e-ngheţat,
Nemaştiind de-i foc sau e tăciune.

Prin maldăre de slove vieţuieşti,
Închise între lumi neostoite;
Ai vrea să fii, dar parcă nu mai eşti,
Te-agheţi de vămi numai de tine ştiute.

La masa ta de scris te-aşezi tăcut
Lăsând din ochi o lacrimă să-ţi cadă,
Şi faci din slovele cernite scut
Neaşteptând pe nimeni în ogradă.

Înmoi încet şi tocu-n călimară
Şi-aşterni a ta durere pe hârtie,
Chiar dacă ştii că şi-asta o să doară
Şi sufletul ţi-l pui ca o simbrie.

Dar asta-i ruga ta, Poet iubit,
Tu n-ai nici neam, nici pace, nici lumină,
Căci ţara ta e-acol’ la răsărit,
Etern renaşti cu soarele în mână.