Urme de paşi

Urme de paşi…Doamne! Mă împiedic mereu de aceste urme de paşi. Încerc să calc pe urmele lor, dar de fiecare dată când cred că am ajuns la capăt, urmele devin invizibile, se şterg şi mă lasă în mijlocul deşertului, acel deşert pe care-l simt adeseori, dar nu-l zăresc niciodată. Dar…nu!E imposibil! Simt cum ard în mine sentimentele, simt cum se sparg puţin câte puţin de raţiune, simt cum caută începutul, începutul acelor bizare urme de paşi. Doamne! Doamne! Caut…caut un imposibil răspuns la o întrebare nerostită. Caut un final fericit, caut o floare ruptă dintr-o stea pentru a o aşeza pe un amalgam de gânduri. Urme de paşi…Mereu aceleaşi urme de paşi…şi-aceleaşi speranţe…Ce ne-am face dacă n-ar exista speranţele? Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi toate speranţele s-ar nărui? Ah, Doamne! Nu mai pot spera! Nu mă mai pot minţi singură! Nu mai pot iubi la nesfârşit o umbră…umbra unui necunoscut ce-a poposit pentru o clipă în inima mea.
Simt că se termină începutul, că începutul nu mai e început, că paşii nu mai lasă urme. Simt că totul a devenit o iluzie…şi iluziile dor. Şi totuşi…sunt fericită! Doamne, sunt fericită pentru că simt că exişti, simt că eşti parte din mine, din viaţa mea!