Constantin Brâncuşi

"Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi." (Constantin Brâncuşi)



"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe." (C.Brâncuşi)



"Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi."

Ciprian Porumbescu

Iubesc mult valorile acestei ţări şi mă doare că nu sunt valorificate la maxim! Iubesc mult omul, în toată simplitatea sau complexitatea lui!Iubesc omul, cu calităţi şi defecte! Iubesc omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, şi-mi dau seama că în el se ascund aşa de multe! Iubesc omul, chiar dacă...
„Şi între noi mai este numai ură,
O ură caldă, de la om la om,
În stare tulbure şi-n stare pură,
O ură care-ajunge la sindrom.” (Adrian Păunescu – Catastrofa Naţională)
Îmi iubesc ţara, îmi iubesc neamul...deşi doare... Chiar dacă trăim dezorientaţi într-o societate a interesului, a egoismului monstruos şi a manipulării, a societăţii care ne înghite asemenea unui Leviathan şi ne devorează până ne transformă în inşi “comuni”, sunt minuni printre oameni care ne învaţă că nu există nimic mai preţios ca viaţa.

Mihai Eminescu

În faţa unor oameni mari ai neamului românesc, cuvintele sunt de prisos...
"Tăcerea e atât de mare, încât parcă se aude gândirea..." (Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis)

Octavian Paler

"Am avut un vis straniu. Mă aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci."

• 
  "Dorul e focul in care ard sperantele, dorintele,durerile, iar cenusa ce ramane reprezinta amintirile…"
  
  

"Romania are nevoie in clipa de fata de cati mai multi pesimisti, asa ca mine, pentru a-i opri pe cei care mimeaza optimismul in orice ocazie."



"Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă."



"In momentul de faţă eu ma intreb: cum de România inca mai există? România nu e o ţara corupta! România e o ţară jefuită, o ţară prădată, e o haită de lupi şi din lăuntrul ţării şi din afară, care în complicitate fură tot."

Trezeşte-te, Române!

Azi plânge ţara-n miez de pâine arsă,
Flămândă de iubire şi de dor
Şi lacrima de lacrimi este ştearsă,
Nimicul ne adună la izvor.

În lumea asta-i doar o Românie
Şi doar o limbă sfântă pe pământ!
Pace-ntre oameni, doar atât să fie
Şi dragostea unească-i şi-n mormânt.

Strămoşii-şi cer azi dreptul însângerat
Şi tare aş vrea să nu mă doară,
Dar tot ce-a fost ieri, se pare s-a uitat,
Pentru neam nimeni să nu mai moară.

Azi românimea-n sânge iar tresare,
Căci mor pe zi ce trece spânzuraţi;
Ţara nu-ţi dă nici pâine şi nici sare,
Doar funia unirii dintre fraţi.

Trezeşte-te, Române, azi, nu mâine!
Nu mai trimite funii peste Prut!
Noi te iubim şi-n inimă de câine,
TU EŞTI ROMÂN, deşi poate n-ai vrut!

Plecăm peste hotare rânduri, rânduri,
Căci ţara nu-ţi oferă nici mălai,
Şi poţi să mori de n-ai ce pune-n gânduri,
Erai român, dar astăzi cam uitai.

Priveşte Dumnezeu cum moare ţara,
Cum seacă România de români,
Cum însemnaţi ascundem întristarea,
Ţară având să fim numiţi străini.

Dar asta-i soarta-n lumea cea păgână,
Când cei hapsâni ne osândesc voit;
Deşteaptă-te, Române, şi ne-ngână
Un imn ce dezgropat s-a înnoit.

O cruce toţi purtăm în românime,
O soartă-nsângerată ne-a adus,
Suntem aici acum, vom fi şi mâine,
Bolborosind mirajul interzis.

Sunt 20 de ani de când fusese
O revoluţie pentru români,
Noi pentru noi şi tot nu ajunsese,
Ne-am pus pe cap coroana cea de spini.

S-au vrut multe să fie azi schimbate
Şi libertate-n suflet am cerut,
Dar am rămas la fel, căci încă-n coate
Suntem tot rupţi, aşa cum n-am fi vrut.

Impozite şi taxe cât încape
Şi preţuri mari la orice vrei să iei;
Trezeşte-te, Române, al meu frate,
Şi dă-ţi o nouă şansă de mai vrei!

Şi doare astăzi chiar şi libertatea,
Căci plânge-n noi şi darul de a fi,
Mai suntem vii, deşi identitatea
Curând ne-o vor lua fără să ştii.

Complexaţi în lanţuri parcă ne căznim
Să muncim atât cât se mai poate,
Obidiţi în ţară-am obosit să fim;
Oare chiar pe toţi îi doare-n coate?

Şi ne mirăm că mulţi plecăm în lume
Şi lacrimi curg pe-obrajii mutilaţi,
Ne doare, c-am munci şi-aici de mâine
Dacă puterea ne ar şti de fraţi.

Deşi străini în lume, cu drag muncim,
Pentru copii, părinţi, aici lăsaţi,
Un trai decent am vrea să le oferim,
Miracole există, nu uitaţi!

Lumina nu dispare la graniţă,
Doar noi închidem ochii mai speriaţi,
Dragostea de neam luăm în raniţă
Şi gust de pâine caldă printre fraţi.

Ne smulge libertatea-nsângerată,
Când fraţii noştri viaţa şi-au jertfit,
Dar simt că ţara azi e sfârtecată,
Căci prea multe minciuni am auzit.

Cuvinte se rostesc pe deşălate,
Dar nu-i nimic real din ce rostesc,
Voi nu vedeţi că OMUL nu mai poate?
Că-i mort în conştiinţă...să-ndrăznesc?

Parcă şi moartea şi-a pierdut azi rostul,
Pe drum de ţară ne-a dezmoştenit,
Eu încă îndrăznesc să-mi caut dreptul
De-a renaşte pe muntele zenit.

Tot ce a fost va fi însă şi mâine,
Căci Biblia o spune pe-nserat,
Iubim pământul şi în miez de pâine
AM FOST ŞI-OM FI ROMÂNI NEÎNCETAT!

Doamne, la mila Ta câţiva ne-adunăm
Şi plângem pe cărările de dor,
Mai tresărim, ca păsări Phoenix visăm
Să ne întoarcem smeriţi la izvor.

Colţ de incandescent azur

Tremură-n treacăt colbul cu talaz
Ce-nmoaie ceară-n pana mea de scris;
Mă scurg printre crâmpeie de extaz
Şi din azur fac sportul interzis.

Nu e loc de ţinte în paşi de vals,
Căci vulturu-n ghiara lui ne ţine,
Suntem doar umbre-n colţul unui pas
Şi-n contraste ne-odihnim mai bine.

Dar e o noutate să răzbeşti
Când lumea strigă-n jur: vei cădea!
Dar lupţi şi în azur chiar reuşeşti
Să pui o piatră pe jertfirea ta.

Incandescent azur în miez de pâine
Şi clopot ce răsună grandios;
Om fi azi vii, dar nu se ştie mâine
Şi banalul devine odios.

E ireal sau poate mi se pare
Că şi pământul s-a schimbat niţel,
Iubirea şi-a găsit altă valoare,
Parcă şi nordul s-a schimbat şi el.

Pădurea însă şi azuru-n floare
Rămas-au neschimbaţi pe giuvaer,
Om fi noi mari, dar încă se mai moare,
Pe metereze oamenii tot pier.

Toţi tac de parcă lumea-i sub picioare
Sau prinsă-n ghiara vreunui trubadur;
Ades te mai loveşte câte-o boare,
Te-ntrebi de nu şi-azurul poate-i sur.

Simt că şi veacul s-a pierdut pe cale
Şi-al nostru ţăran de mult e uitat,
S-au pierdut cam toate, au plecat la vale;
Cum să nu te doară c-am îngheţat?

Satele-s pustii, ţara-n putrezire,
Morţi ce zac în cripte se vor iar vii;
Cine suntem azi de mai vrem trezire?
Numai om aici să nu vrei a fi!

Toţi am vrut schimbare, am dorit-o rău,
Dar n-am ştiut că-n ea e o putere
Ce poate trimite binele în hău,
Când libertatea-n lanţuri se-nmoaie.

Visăm să fim grandori peste hotare,
Dar suntem sclavi şi-acolo şi aici,
Jertfă aducem pe-aceleaşi altare,
Scormonind în găuri de furnici.

Mă doare poate pentru că în vine
Azi curge sânge de român uitat,
Mă simt ţăran, mă simt însă şi câine
Şi-adun firimituri de la bogat.

Asta e problema, nu de ieri, de azi,
Nu vrem trecutul să se mai întoarcă;
Învaţă-ne pe toţi cum să nu decazi,
Când te răstoarnă turma strămoşească.

Pământul te loveşte şi-i păcat
Că într-o zi acolo vom ajunge,
Pământ vom fi şi tot va fi uitat,
C-am încercat ghiara a învinge.

Putere-avem, e chiar în mâna noastră
Şi-o dăm acelor ce se vor a fi,
Umani români în ţara românească,
Abili şi dornici de a se jertfi.

Iubirea este arma cea secretă,
I-atingem drepţi şi îi iubim nespus,
Au ferecat-o, dar încă-i cochetă,
C-avem un Dumnezeu acolo sus.

Şi ne găsim la locul de chintie,
Azur incandescent pe tricolor,
Cu sânge pe grânar voi vrea a scrie
De dragostea de ţară şi popor.

Vom învăţa răbdarea în hambare
S-o-nchidem din dorinţa de-a urma
O cale ce se-ascunde-n încercare
Şi-n dreptul omenesc de a visa.

E vară, şi e cald, şi e putoare,
Dar culmea! Pute colţul de azur!
Azi nu ne pasă, e iar sărbătoare
În casa construită sub alun.

Şi lumânarea se aprinde-n tindă,
Un cântec curge lin dinspre izvor
Şi mirul ars se-ntinde pân’ la grindă...
Iubire vă doresc azi tuturor!

În miez de suflet

Azi scriu iar ceea ce nu pot a spune
În mari cuvinte de duh şi de dor,
Aş vrea s-alerg spre binele de mâine
Şi să renasc în vârf de tricolor.

Putere n-am decât să zac în pâine
Cu pixul aşezată la birou,
Să scriu ce a fost ieri şi pentru mâine
Onoare nestematului erou.

Sunt dor şi sunt speranţă pe hârtie,
Sunt câine şi sunt ceară pe târnaţ,
Sunt pasăre pe cer şi sunt chindie
Şi sorb din astă apă cu nesaţ.

Şi mi s-a reproşat că nu-i poetic
Pe tavă-n versuri sufletul să-mi pun,
Că-i vechi şi astăzi nu-i deloc estetic,
Dac-aş putea să-ncerc să mi-l adun.

Dar cum s-adun iubirea pentru semeni,
Când vreau s-o-mpart şi chiar s-o răspândesc?
Iubirea este pentru toate germeni,
Cum aş putea în palme s-o strivesc?

Mi-e greu şi mi-este bine şi mi-e dor
De verdele din casa părintească,
De cei ce m-au crescut lângă izvor,
Cu-atâta dragoste în casa noastră.

Bunicii nu mai sunt de mult pe glie
Şi dor îmi e de ei, un dor nespus,
Mi-aş fi dorit c-aicea să mai fie
Şi Dumnezeu să-i mai aştepte sus.

Mai simt încă mirosul de pâine
Scoasă din cuptor aburind pe târnaţ,
Salivam văzând-o atât de bine
Şi înfulecam o coajă cu nesaţ.

Bunica nu-i, dar gustul de plăcinte
În suflet mi-a rămas nestingherit,
De ea, te rog, ai grijă, Tu, Părinte,
Acolo-n cerul Tău neostoit!

Şi e miracol azi să-ţi fie vie
Imaginea aceea de copil,
Să simţi iubirea ca-n copilărie,
Dar astăzi şi amorul e senil.

Un clopot bate iar în depărtare
Şi o lumânare se aprinde;
O toacă mai răsună prin sertare,
Un vis încercând a mai cuprinde.

Şi lacul verde-i parcă tulburat
De răul ce în unde-i cade adesea,
Copiii pietre-n el au aruncat
Şi le-a stropit cu harul lui tandreţea.

Dor de Sibiu

Visez să te străbat ca altădată,
Ca-n anii studenţiei ce-au trecut,
Ai fost un vis şi poate înc-o dată
Mă vei lăsa să simt ce am pierdut.

Seara pe străzile-ţi întortocheate
Hai-hui mergeam cu umbra însoţind,
Eşti vis şi eşti speranţă, Sibiu, frate,
Aş vrea să mă întorc cândva zâmbind.

Nimic din ce e-n lume nu se schimbă,
Nimic din ce-i lumesc nu este sfânt,
Doar dragostea de tine şi de limbă
Că-i curată ca mirul pe pământ.

În faţa ta, Sibiu, fac reverenţă,
Căci te iubesc cum n-am iubit oraş,
În tine Dumnezeu mi-a dat credinţă:
Să lupt şi să iubesc ca un ostaş.

Puţini îţi înţeleg dulcea tăcere,
Printre bucăţi de pietre de Sibiu
Noi toţi murim, dar tu nu poţi a piere,
Căci dorul e în mine atât de viu.

Şi străzile ţi-s pline de mistere,
Căci m-ai hrănit cu smirnă şi cu cer,
Cu dragoste de oameni printre-altare,
Cu flori de colţ ce-n noaptea adâncă pier.

Ca un călugăr te înalţi spre munte,
Îmbrăţişând credinţa-nmiresmat,
Eşti dor şi eşti pecete pe-a mea frunte;
Că te iubesc, Sibiu, tu n-ai uitat!

E-n tine parca-o pace de simbrie
Şi versurile prind aici contur;
Un dor de apă vie să învie,
Apoi orice voi putea să îndur.

Îţi picură pe creştet la orice pas
O dragoste cum n-ai mai întâlnit
Şi un imn îţi cânt la vechiul tău popas,
Odrasla ta am fost, Sibiu iubit!

Mi-e dor de tine-al meu Sibiu în floare,
Prin mine te văd astăzi dor aprins,
Mândru te înalţi şi te-afunzi în zare,
În braţele-mi umane te-am cuprins.

Iubire şi dincolo de moarte

Era noapte...întunericul brăzda zarea şi razele lunii o încălzeau, deşi întunecimea sufletului ei nu lăsa să pătrundă nici măcar o scânteie de lumină. Simţea cum o cheamă înălţimile mai mult decât ţărâna, pentru că ştia că acolo sunt sufletele celor buni, acolo e sufletul lui. Era târziu. Dar ce conta? Pe ea n-o mai speria întunericul, dimpotrivă, el este cel ce-i dă viaţă, ce o hrăneşte. Întunericul e cel ce-i dă puterea să iubească o amintire, o amintire atât de vie pentru ea şi totuşi atât de ştearsă pentru ceilalţi. L-a iubit mai mult decât pot demonstra cuvintele!
Dar deodată, în acel întuneric se făcu lumină. Razele lunii pătrunseră prin fereastră în cameră. Uimirea ei a luat proporţii. Ce se întâmplă? Cine-mi tulbură moartea? Te rog, Doamne, nu-mi lua întunericul! Lasă-mi-l!!! Întunericul e viaţa mea, e tot ce mi-a rămas de la el! Nu mai am nimic...nimic, pentru că sunt un nimic!!! În acea clipă, parcă un fulger i-a străpuns mintea. Ciudat...Toate începuseră să i se para banale, şi întunericul, şi viaţa, şi moartea. Nu-şi dorea decât... Două păsărele se opriseră pe pervazul ferestrei şi începură să cânte atât de frumos, încât o înduioşară, iar steaua existenţei şi-a îndreptat lumina dătătoare de viaţă spre ea. Miracolul se produse...Oare unde sunt? Ce frumos este! Sau era? Se găsea în braţele lui pe malul unui lac dintre munţi. Îmbrăţişaţi, veneticul timpurilor de neagră vibraţie cu zarea întunericului primenită de culori, priveau reflectarea lunii în lac şi le era imposibil să creadă.
- Oare e adevărat? Oare nu visăm? Şi tu eşti al meu şi eşti aici cu mine? se intreba ea.
Şi el mereu îi răspundea prin îmbrăţişări şi sărutări fierbinţi. Aceea era lumea lor, lumea fericirilor eterne care le-a fost interzisă. Era lumea incandescenţelor veşnice. Trăia cu adevărat acele simţiri, dar orele i se păreau clipe şi nu vroia să mai plece. Se temea că n-o să-l mai revadă niciodată. Şi se temea să rămână pentru a nu-l sufoca cu dragostea ei. Tavi simţind că e timpul să plece, îi zise:
- Vino cu mine acolo unde chemarea mea nu se aude în vorbe, ci e mistuită de simţiri şi vibraţii, în inconfundabila sferă a iubirii! În lumea mea timpul este etern şi vieţile nu se consumă precum clipele! Vino cu mine în lumea noastră şi împreună vom inventa fericirea! Vom trăi în adevăr, pentru că adevărul există deja în noi. Nu pot să exist in afara acestei lumi! Nu pot, pentru că viaţa nu îmi aparţine...Mă vei urma sau te vei lăsa cuprinsă de vraiştea obişnuinţei şi-a ţărânii? Nu-ţi fie teamă! Vei fi cu mine. Vom fi doar amândoi, şi nu în ariditatea iadului material, ci într-o lume în care împlinirile înlănţuite prin iubirea noastră vor fi eliberate. N-a îndrăznit nimeni să deschidă până acum poarta cetăţii mele, pentru că am ţinut-o ferecată pentru tine. Eu m-am născut şi-am început să mor odată cu amintirea. Acum nu mai sunt...
Tania închise ochii pentru o clipă, dar redeschizându-i se trezi din nou în camera ei goală, întunecoasă şi rece. Nu ştia ce se întâmplă, dacă ceea ce a trăit este real sau a fost doar un vis. Dar îi simţea îmbrăţişarea atât de fierbinte şi săruturile atât de dulci. Zâmbetul lui i s-a implantat în minte şi-a început şi ea să zâmbească, aşa în întuneric. O durea singurătatea, o durea enorm, dar nu mai simţea golul imens de la început. Inima i se umpluse de iubire, şi nu pentru o amintire, ci pentru el, pentru cel care i-a scris numele cu stele pe cerul credinţei, pentru cel care i-a dat un sens existenţei, pentru cel care a ştiut să împartă iubirea, moartea şi viaţa cu ea.
- Iubite, ştiu că acolo unde eşti îngerii planează în jurul tău şi că eşti înconjurat de iubire. Aş vrea ca şi iubirea mea eternă pentru tine să te ajungă. Ştiu că vei fi cu mine mereu, atâta timp cât voi fi pe pământ şi chiar dincolo de viaţa asta pământească şi că mă vei aştepta acolo într-o bună zi. Iubirea ta născută din lumină şi întuneric îmi dă viaţă şi-mi dă puterea să merg înainte.
Tania nu ştia cum a ajuns acolo, dar acum era aşezată pe mormântul lui întinerit de flori şi de miresmele văzduhului. Lacrimile-i se scurgeau încetişor printre tăceri adânci spre trupul lui neînsufleţit, dar ea simţea că sufletul lui e în sufletul ei şi că nimeni niciodată nu-i va mai despărţi. Se îndepărtă de mormânt cu teamă şi se-ndreptă spre casă plină de ea însăşi şi plină de el, plină de prea plinul iubirii. S-au regăsit...Era al ei! Era al lui! Erau ai vieţii! Moartea nu-i va mai captura şi nu-i va mai despărţi niciodată, pentru că ei sunt un singur suflet, o singură stea, un singur univers...şi dragostea nu moare niciodată...

Omul durerii

Ascult cu drag cum curge lin izvorul
Şi ţes un cântec acvirat în dor,
Copacii îşi mişcă trupul după vântul
Ce bate în tăcere răbdător.

Privesc cum floarea îşi scutură marama
De parc-ar vrea să calce spre-asfinţit
Şi mă simt mică ca atunci când mama
Mi-a-ndreptat ochii către răsărit.

S-a-nserat în munte, parcă stă să ploaie,
Ecoul se aude-n depărtări;
A dumneavoastră privire mă înmoaie,
Simţind durerea dincolo de zări.

Calzi şi blânzi ochii vi aţintiţi spre munte
De parc-acolo-i viaţa ce-a trecut
Şi doare crucea ce o purtaţi pe frunte,
Să vă alin durerea aş fi vrut!

Om al durerii, azi port în mine urma
Ce ai lăsat-o făr’ să fi dorit
În sufletu-mi ce-ncearcă s-alunge teama
C-am îndrăznit şi-n inima-am privit.

Pe chipul brăzdat de riduri şi de soare
Se mai întorc azi lacrimi la izvor,
Priveşti absent, deşi încă te doare
Şi ştii că-n viaţă nimic nu-i uşor.

E noaptea ta, cerul te îmbrăţişează,
Căci Dumnezeu de tine a aflat,
Ochii îţi sunt trişti, dar nu uita: visează!
Rana din piept de mult s-a vindecat.

Te împleticeşti şi nu mai ai putere,
Simţindu-te azi singur pe pământ
Şi-aştepţi o moarte să te ia pe mare
C-ai obosit să mori, deşi trăind.

Muntele te-mbracă ca pe-un falnic mire,
Oblojind cu taină chemarea ta,
Brazii îţi împletesc cămaşa din fire,
Dornici se ’nalţă spre-a ţi-o arăta.

Pe cărări uitate, nedescoperite,
Desculţ de-mbrăţişare tu păşeşti,
Laşi umbra să ţi se piardă pe morminte
Să vezi dacă speranţă mai găseşti.

Şi ca o reverenţă în prăbuşire
Cauţi motivul de a mai trăi,
Ţi-aduci aminte de o mare iubire
Şi-ţi dai acordul spre a te jertfi.

Un nou început

“Fiecare vede ceea ce pari, dar puţini îşi dau seama ce eşti în realitate.” (N.Machiavelli)

Nu am scris nimic de multă vreme, s-a întâmplat ceva atunci la nivelul fiinţei mele şi sufletul refuza să lase mâinile să exprime ceea ce atât de bine ascundea sufletul. Am crezut că refuzând să scriu ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ascunzând sentimente, gânduri, vise, viaţa mă va proteja de răutatea acestei lumi si voi deveni imună la tot, dar n-a fost aşa. N-am devenit nici imună şi nu m-a protejat nimeni de nimic. Pentru mine in acea perioada în care scriam mereu oriunde mă aflam, chiar şi pe stradă fiind, îmi luam carneţelul si scriam, încât cei din jur mă priveau miraţi şi mă catalogau drept “ciudată”, scrisul era o terapie pentru mine, sufletul mi se lumina şi simţeam în venele mele curgând viaţă. Au trecut ani buni de atunci şi azi…ceva sau cineva mi-a răscolit fiinţa întreagă şi am hotărât să reiau acest vis uitat acolo…într-un colţ de lume…să-l reiau în braţe, să-i refac aripile, să-i vindec rănile şi să învăţ din nou să zbor prin puterea cuvintelor. E uşor să scrii, dar e atât de greu să laşi sufletul să curgă lin pe făgaşul său în faţa întregii lumi, să te laşi dezgolit de tot ce eşti, de tot ce simţi, în faţa unei lumi care e gata să te inghită. Cândva nu am ştiut să fac asta sau nu am vrut, m-am ferit, m-am ascuns…uitând chiar să visez…Azi…azi am învăţat din nou să visez, să-mi pun încrederea în Dumnezeu şi să las viaţa să curgă din nou prin venele mele. Aripile mi s-au deschis şi sunt gata să-mi reiau zborul. Daca tu, cel ce citeşti aceste rânduri, nu eşti mulţumit de viaţa ta, aminteşte-ţi că ai o singură viaţă! Doar una! Am fost creati pentru Dumnezeu. Dumnezeu m‑a creat—şi te‑a creat şi pe tine—să trăim cu o pasiune unică, care include totul şi care transformă totul, pasiunea de a‑L glorifica pe Dum­ne­zeu prin a mă bucura şi a arăta dragostea si atotputernicia Lui în toate sferele vieţii.
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalm 19:1). M-am întrebat mult care este scopul vieţii mele, ce caut pe acest pământ, cine sunt. Până ieri…oscilam pe un tărâm plin de întrebări de tot felul la care răspunsurile erau atât de diferite încât nu ştiam încotro s-o apuc. Acum însă ştiu…Dumnezeu ne-a creat pe fiecare cu un scop, ne-a răscumpărat prin jertfa Fiului Său Iisus. Noi am fost creaţi să‑L privim şi să‑L gustăm pe Dumnezeu—şi gustându‑L, savurându‑L, să fim satisfăcuţi în mod desăvârşit, şi apoi să răspândim în toată lumea mireasma Lui şi valoarea prezenţei Sale. Pentru asta m-a creat Dumnezeu! Acesta este înţelesul, scopul vieţii mele! Bucuria mea creşte cu orice suflet care caută slava lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos.
Cine sunt? Sunt un nimic fără Dumnezeu, un bulgăre de pământ aruncat în neştire, “o humă neînsufleţită”, vorba lui Ion Creangă! . “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubeşte dându‑ne viaţa veşnică cu preţul vieţii Fiului Său, Isus Hristos. “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3).
Îmi doresc să fiu eliberată de eu-l meu şi umplută de bucuria în Dumnezeu! Îmi doresc să mă bucur de fiecare clipă a vieţii mele dând slavă lui Dumnezeu şi doresc ca plinătatea bucuriei mele să dureze pentru totdeauna! Dumnezeu este DRAGOSTE, Adevăr, Dreptate, Bunătate, Înţelepciune şi Putere. “Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Viaţa te trece prin multe încercări, filtre care te ajută să devii, nu un om slab, trist, plin de remuşcări, ci un om puternic, smerit, împlinit, iubit. Dumnezeu ne şlefuieşte pe fiecare şi lasă prin aceste filtre harul Său. Niciodată nu eşti singur, niciodată nu treci singur prin încercări şi nici prin bucurii, Dumneyeu este mereu lângă tine, te ţine de mână, trebuie dpar sa deschzi ochii şi să-L vezi acolo, lângă tine. Sa nu meriţi nimic, dar să moşteneşti totul! Ce mare har! Nu există bucurie mai mare decât bucuria în măreţia lui Dumnezeu. Şi dacă trebuie să suferim pentru a vedea acest lucru şi a ne bucura mai mult de El, a‑L savura mai adânc, atunci suferinţa înseamnă îndurare, iar chemarea lui Hristos de a ne lua crucea şi a‑L însoţi pe drumul Calvarului înseamnă dragoste. “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit.” (Romani 8:37).

Clăbuc înspre soare

Ploaie, cum cazi tu astăzi peste mine
Cu stropii tăi mari, reci şi incolori,
Pătrunzi adânc în suflet şi prin tine
Văd lumea aceea de dincolo de nori.

Ploaie, tu râzi când simţi fior în trupu-mi
Cum se scurge-ncet din vale spre izvor
Şi carnea ce o port uşor strivindu-mi,
Dând de înţeles că-s doar un muritor.

Dar nu mor eu, căci tu mă iei alături,
Mă porţi prin văi, prin munţi şi prin câmpii;
Aş vrea să zbor asemeni cu-acei fluturi
Ce nu trăiesc decât o sfântă zi.

Dezmierzi o lumină ce parcă-i flămândă
De tina din mine, de har şi de plâns,
Mă naşti din clăbuc şi mă duci până-n tindă
Şi la pieptu-ţi de pace mă-nfăşori strâns.

Miroase-a cer şi miroase a pâine,
Şi fumul a smirnă miroase-n trecut;
Sunt paşii se calcă adânc înspre mâine,
Arzând mocnind seva din orice clăbuc.

Sinoade de picuri mă cheamă la sfat,
Urmând misticismul din golul uitării,
Nimicul se sfarmă, se face uitat,
Concentrat fiind către legea iertării.

O, iartă-mă, ploaie, că mă picur şi eu!
Ceru-mi e-n suflet o flacără mare;
Azi mă scurg cu un gând şi atâta mai vreau:
Să laşi să mă storc întet către soare...