DOR DE CUVÂNT

Te naşti din Cuvânt şi mori în Cuvânt… Trăieşti şi simţi Cuvânt, în timp ce naşti Cuvânt. Nu mai eşti decât un mic cuvânt dezorientat într-o lume care şi-a pierdut valoarea,adevărul, credinţa şi speranţa. Cuvântul…asta e viaţa noastră! Obişnuieşte-te cu soarta, om sărman! Într-o zi vei descoperi Cuvântul cel mare care îţi va face viaţa frumoasă. Îl cauţi. Îl cauţi la nesfârşit, dar nu-l găseşti, pentru că ştii că ceea ce cauţi nu vei găsi niciodată. Oriîncotro se îndreaptă paşii tăi, fie spre imensitatea unui pisc, aproape de cerul sufletului tău, fie de norii speranţei şi de urmele lăsate de lacrimile uitării, Cuvântul e acolo, te priveşte, te ascultă, te aşteaptă.
Cuvântul…Începe să te doară. Trăim într-o lume nebună…nebună…într-o
alergare neobosită. Omule, oare mai înţelegem ce facem? Câtă luciditate, atâta dramă! Ne perindăm prin existenţă legaţi de lucruri, nu de oameni, nu de Cuvânt. Nu mai există oameni! Nu mai există nici Cuvânt! Cuvântul a murit pe buzele şi în sufletele tuturor.
A fost dar şi har şi nu mai este nimic, decât o umbră, poate. Uneori ai vrea Cuvântul să fie doar cuvânt şi nimic mai mult. Dar nu e posibil. Gândeşti în Cuvânt, simţi în Cuvânt. Eşti închis într-un univers interior pe care l-ai zidit cu propriile-ţi simţăminte şi gânduri. Ca bază, ai ales Cuvântul. De ce Cuvântul? Doar tu ştii…pentru că sufletul îţi este răstignit pe Cuvânt.
Într-una din cărţile sale, Kafka enunţă o superbă parabolă căreia îi dă numele “Poarta legii”. Se spune că un om s-a dus dornic să intre pe “Poarta legii”. Şi-a vândut toată averea şi stătea aşteptând ca paznicul să-i permită să intre. Timpul trecea şi prin poarta întredeschisă a zărit, la un moment dat, o lumină puternică. I se părea că paznicul e din ce în ce mai mare, iar el devine tot mai mic. Omul îl întrebă atunci de ce nu a mai venit nimeni la poartă. Iar paznicul i-a răspuns: “Pentru că această poartă era deschisă numai pentru tine!”
Fără să conştientizăm, există şi o Poartă a Cuvântului. Majoritatea suntem
asemenea omului din parabolă. Nu ştim sau nu vrem să intrăm pe această poartă. De
multe ori, sentimentele bat ca un clopot învechit în Biserica sufletului, bat fără încetare aşteptând sentinţa asemenea eroului lui Kafka din Metamorfoza. Ştii de ce moare? Pentru că nimeni nu-l mai înţelege, pentru că nu se mai poate face înţeles, pentru că există nevoia de comunicare care este singura hrană a spiritului.
Hai, bietule om, ia-o din loc! E timpul să te hrăneşti… cu Cuvânt! Acum,
Cuvântul trebuie să fie hrana ta! Şi începi să cauţi din nou. Îţi dai seama ce nu trebuie să cauţi…şi atunci cauţi orice. Paradoxal, devii un întemniţat. Un alt “eu” îţi ia locul, iar tu rămâi un veşnic asuprit îndurerat de o iluzie. Cauţi esenţa din Cuvânt, un cer senin cu stele de foc ieşite din senectutea şi profunzimea noului univers retras din haos. Eşti viu în Cuvânt, dar eşti mort înafară. Şi atunci…te simţi neputincios în a-ţi stăpâni propria complexitate. Ai vrea să dai ascultare forţelor care încep a se zbate în tine şi al căror instrument orb eşti chiar tu. Baţi cu putere în toaca raţiunii dezbinând tainele subconştientului, şi toaca răsună în noapte…
În zare se aude un clopot. E bocetul stingher al unui vis care şi-a pierdut
universul. Nu! N-a murit nimeni! De fapt, singurul care ar fi putut să moară e
Cuvântul…Cuvântul tău! Priveşti în tine faimoasa explozie a propriei umanităţi şi te
îndrepţi tăcut spre fiinţare. Nu mai trăieşti, eşti mort. Şi stii de ce? Pentru că ai lăsat Cuvântul să-ţi moară în suflet.
Omule, oriunde ai fi, ridică-ţi privirea! Cuvântul e în faţa ta, e lângă tine, eşti chiar tu…poate. Nu trebuie să mori în genunchi, ci cu demnitate; acceptă-ţi soarta! Ţi-e dor! Da, ştiu! Ştiu că ţi-e dor nebun de Cuvânt. Nu-ţi mai aprţine; acum tu îi aparţii. Ai fost al lui dintotdeauna, dar n-ai vrut să vezi realitatea. E prea târziu, nu crezi? Nu!!! Nu e prea târziu! Niciodată nu e prea târziu!
Îţi aştepţi cu bucurie sentinţa. Vei rămâne însă un veşnic condamnat la dor…dor de Cuvânt…