Ofrandă naţiunii române

Popor cerşind în stânga şi în dreapta,
Cu răni adânci şi multe cicatrici,
Parcă-i prea aproape libertatea
Pe care ne-am dorit-o stând pe brânci.


Din harta noastră muşcă cei flămânzi
Şi noi ce buni, cu stimă le permitem,
Suntem prea buni şi-n suflete prea blânzi
Când ţara pe sărite toată-o vindem.


Şi sufletul l-om vinde poate odată,
Dacă deja uitând nu l-am vândut;
Iubesc o Românie azi uitată,
Pământul ţării care m-a crescut!


Strămoşii noştri sânge au vărsat
Ca noi, copiii lor, s-o ducem bine,
În schimb, noi vindem ţara pe rahat
Ca cerşetori s-ajungem înspre mâine.


Parcă şi tricolorul e cărunt
Şi-l doare neputinţa îndreptării,
Că el e cel ce-nsângerat fiind
A plâns pe treapta rece-a-nsingurării.


Doamne, Te rog în câteva cuvinte,
Cu plânset de copil şi glas duios,
Îndreaptă-ne cu drag spre cele sfinte,
Transformă-ne în micul albatros.


Te rog, O, Doamne, nu lăsa ca pâinea
S-ajungem s-o cerşim de la-nsetaţi,
De-a duce ţara românească-n starea
De-a aduna gunoaie pentru fraţi.


Aveam grânare, pâine pentru toţi,
Pământul se lucra cu bucurie
Şi nu eram şomeri printre boscheţi
Şi sclavi ajunşi din propria beţie.


Şi nu mai crede nimeni în putere,
Sătui de-atâta ură dintre fraţi,
Minciună, lăcomie şi durere,
Spre nicăieri cu sufletu-ndreptaţi.


Istoria ne-a cam ajuns din urmă
Şi în mormânt eroi se zvârcolesc,
Că sângele ce-a curs cândva în gârlă
Astăzi se pare nu-i mai strămoşesc.


O doină mai răzbate la o casă
Şi-un clopot bate tare-asurzitor,
Căci celor cu “puteri”, de viţă-”aleasă”
Îi doare fix în cot de tricolor.


Pe străzi azi hoinăreşte o mulţime,
Artişti, sărmani, copii, şi ei ROMÂNI!
Şi în gunoaie caută o pâine
Că pentru noi sunt doar nişte străini.


Mincuni peste minciuni se nasc odată
Şi haosul domneşte-n casa lui,
În voia sorţii ţara e lăsată,
Vândută fiind pe banii orişicui.


La Timişoara plânge tricolorul
Şi doare plânsul parcă ars de vânt,
Cu ochii-nchişi s-a tras uşor zăvorul,
Să-l redeschidem nu-i discernământ.


Şomeri prea mulţi colindă astăzi ţara,
Flămânzi de-un loc de muncă şi de dor,
Şi cu durerea-n mâini se-ntorc ei seara
Că n-au nici pâine pentru fiii lor.


Şi râsul “celor de sus” îi aţâţă,
Că n-au idee ce trai betejit
Ducem o ţară-ntreagă, îmbolnăvită
De nenorocul ce ne-a urmărit.


Ne râd în nas şi au curaj să spună
Că nu românii au tras în români!
Am obosit şi nu mai e mult până
ROMÂNI SE VOR SCULA PENTRU ROMÂNI!


Mass-media s-a rătăcit pe cale,
A cam uitat de partea cui era,
Să tot iertăm şi să mergem agale,
Nu mai putem, căci crucea e prea grea.


S-ajungem sclavi dincolo de hotare
Am înţeles şi-am acceptat un timp,
Dar să fim sclavi în România Mare,
Parcă nu-i leac, nici pace, nici răstimp.


Şi vremea s-a schimbat în românime,
Căci ninge mut, apocaliptic iar,
Şi a trădare miroase şi-n pâine,
E trist, e fără leac, şi fără har.


N-avem Guvern, avem doar Preşedinte,
Cu greu ales, pe muchie de cuţit;
Nu mai avem nimic din cele sfinte
Şi dăm vina pe criza ce-a venit.


Nu mai există nici un fel de milă,
Dureri ne-apasă sufletu-nzecit,
Şi-ntreaga naţiune stă umilă,
Privind spre tricolorul găurit.


Ce-i de făcut când soarta ne deschide
O altă răstignire la apel?
Unindu-ne să devenim armade
Şi-n Dumnezeu să credem, doar în El!


Dar nu muri-v-om toţi pe metereze,
Căci Dumnezeu ascultă rugi fierbinţi,
Şi dragostea de Tată să-nvieze
O dragoste adâncă pentru prunci.


Şi Dumnezeu ne-ndrumă paşii zilnic
Să rezistăm, căci încă mai putem,
Că în noi zace sângele adamic
Şi-o naţiune-ntreagă Iov suntem.


O, Doamne, luminează-ne cărarea
Şi luminează-i şi pe cei flămânzi
Ce-au îndrăznit să vândă chiar şi ţara;
O, Doamne, miluieşte-ne-ntr-o zi!

Răstignire

Ca şi Hristos ai fost batjocorită,
Nu a fost de-ajuns tot ce ai îndurat,
Şi fără de milă ai fost lovită,
Ca un criminal în lanţuri te-au legat.

Te-au pus pe-o cruce mare, sus pe munte,
Şi te-au legat cu funii cât mai tare,
În faţă ţi s-a pus în scârbă-o Carte,
Dar tu ştii că-n ea e Domnul Mare.

Şi în palme ei piroane ţi-au bătut,
Dar ai tăcut şi-ai îndurat cu cinste,
Deşi doar tu ştii ce tare te-a durut,
Văzându-ţi fraţii vrând a te înghite.

Dar ura lor ţi-a dat o nouă pace,
O bucurie-n suflet nedescrisă,
Căci ştii că Dumnezeu în tine zace
Şi dragostea încă nu-i compromisă.

Mai crezi în ei, în cei ce te-au lovit,
Deşi a curs mult sânge peste tine,
Îi ierţi şi îi iubeşti necontenit,
Cu Cartea Mare-n braţele-ţi senine.

Te uiţi la chipul lor încarcerat
De-atâta răutate şi minciună,
Le spui că sunt popor binecuvântat,
Iar ei oţet şi fiere-ţi bagă-n gură.

De parcă-i vina ta că eşti frumoasă;
O, Doamnă, tu, fecioară între femei,
Eşti minunată, mândră şi aleasă,
Eşti cântec şi eşti speranţă pentru ei!

Şi rana azi îţi e impozitată
Şi o boală ne încorsetează iar;
O, ţara mea, cât eşti de încercată,
Cum aş putea să plec peste alt hotar?

Deşi oloagă, fruntea sus îţi este
Şi nimeni n-a înţeles de ce-ai tăcut,
Dar pietrele striga-vor acea veste...
O, scumpă ţărişoară, ce ţi-au făcut?

Am înţeles greşit un termen câştigat
Prin jertfă, multă muncă şi sudoare,
Prin sângele acelor ce-au luptat
Ca ţara să renască iar sub soare.

Şi bate vânt acum de libertate,
Şi facem tot ce ne-am dorit vreodată,
Căci nu avem un cod de legi în spate,
Ci doar o poartă-nchisă altădată.

Te-au răstignit ca un Hristos pe cruce
Şi tristă, şi umilită, ai răbdat,
Căci nu mai ştii deloc ce se petrece
Şi ce monstru doborâtă te-a visat.

Ai plâns când ai văzut că nu le pasă;
O, scumpă Românie, te iubesc!
În tine eu mă simt mereu acasă,
Şi tot în tine vreau să-mbătrânesc!!!

Constantin Brâncuşi

"Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi." (Constantin Brâncuşi)



"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe." (C.Brâncuşi)



"Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi."

Ciprian Porumbescu

Iubesc mult valorile acestei ţări şi mă doare că nu sunt valorificate la maxim! Iubesc mult omul, în toată simplitatea sau complexitatea lui!Iubesc omul, cu calităţi şi defecte! Iubesc omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, şi-mi dau seama că în el se ascund aşa de multe! Iubesc omul, chiar dacă...
„Şi între noi mai este numai ură,
O ură caldă, de la om la om,
În stare tulbure şi-n stare pură,
O ură care-ajunge la sindrom.” (Adrian Păunescu – Catastrofa Naţională)
Îmi iubesc ţara, îmi iubesc neamul...deşi doare... Chiar dacă trăim dezorientaţi într-o societate a interesului, a egoismului monstruos şi a manipulării, a societăţii care ne înghite asemenea unui Leviathan şi ne devorează până ne transformă în inşi “comuni”, sunt minuni printre oameni care ne învaţă că nu există nimic mai preţios ca viaţa.

Mihai Eminescu

În faţa unor oameni mari ai neamului românesc, cuvintele sunt de prisos...
"Tăcerea e atât de mare, încât parcă se aude gândirea..." (Mihai Eminescu - Sărmanul Dionis)

Octavian Paler

"Am avut un vis straniu. Mă aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci."

• 
  "Dorul e focul in care ard sperantele, dorintele,durerile, iar cenusa ce ramane reprezinta amintirile…"
  
  

"Romania are nevoie in clipa de fata de cati mai multi pesimisti, asa ca mine, pentru a-i opri pe cei care mimeaza optimismul in orice ocazie."



"Nu există sentiment tragic la români. Cred că dragostea la noi parcurge doar distanţa dintre romanţă şi pat. Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgotă."



"In momentul de faţă eu ma intreb: cum de România inca mai există? România nu e o ţara corupta! România e o ţară jefuită, o ţară prădată, e o haită de lupi şi din lăuntrul ţării şi din afară, care în complicitate fură tot."

Trezeşte-te, Române!

Azi plânge ţara-n miez de pâine arsă,
Flămândă de iubire şi de dor
Şi lacrima de lacrimi este ştearsă,
Nimicul ne adună la izvor.

În lumea asta-i doar o Românie
Şi doar o limbă sfântă pe pământ!
Pace-ntre oameni, doar atât să fie
Şi dragostea unească-i şi-n mormânt.

Strămoşii-şi cer azi dreptul însângerat
Şi tare aş vrea să nu mă doară,
Dar tot ce-a fost ieri, se pare s-a uitat,
Pentru neam nimeni să nu mai moară.

Azi românimea-n sânge iar tresare,
Căci mor pe zi ce trece spânzuraţi;
Ţara nu-ţi dă nici pâine şi nici sare,
Doar funia unirii dintre fraţi.

Trezeşte-te, Române, azi, nu mâine!
Nu mai trimite funii peste Prut!
Noi te iubim şi-n inimă de câine,
TU EŞTI ROMÂN, deşi poate n-ai vrut!

Plecăm peste hotare rânduri, rânduri,
Căci ţara nu-ţi oferă nici mălai,
Şi poţi să mori de n-ai ce pune-n gânduri,
Erai român, dar astăzi cam uitai.

Priveşte Dumnezeu cum moare ţara,
Cum seacă România de români,
Cum însemnaţi ascundem întristarea,
Ţară având să fim numiţi străini.

Dar asta-i soarta-n lumea cea păgână,
Când cei hapsâni ne osândesc voit;
Deşteaptă-te, Române, şi ne-ngână
Un imn ce dezgropat s-a înnoit.

O cruce toţi purtăm în românime,
O soartă-nsângerată ne-a adus,
Suntem aici acum, vom fi şi mâine,
Bolborosind mirajul interzis.

Sunt 20 de ani de când fusese
O revoluţie pentru români,
Noi pentru noi şi tot nu ajunsese,
Ne-am pus pe cap coroana cea de spini.

S-au vrut multe să fie azi schimbate
Şi libertate-n suflet am cerut,
Dar am rămas la fel, căci încă-n coate
Suntem tot rupţi, aşa cum n-am fi vrut.

Impozite şi taxe cât încape
Şi preţuri mari la orice vrei să iei;
Trezeşte-te, Române, al meu frate,
Şi dă-ţi o nouă şansă de mai vrei!

Şi doare astăzi chiar şi libertatea,
Căci plânge-n noi şi darul de a fi,
Mai suntem vii, deşi identitatea
Curând ne-o vor lua fără să ştii.

Complexaţi în lanţuri parcă ne căznim
Să muncim atât cât se mai poate,
Obidiţi în ţară-am obosit să fim;
Oare chiar pe toţi îi doare-n coate?

Şi ne mirăm că mulţi plecăm în lume
Şi lacrimi curg pe-obrajii mutilaţi,
Ne doare, c-am munci şi-aici de mâine
Dacă puterea ne ar şti de fraţi.

Deşi străini în lume, cu drag muncim,
Pentru copii, părinţi, aici lăsaţi,
Un trai decent am vrea să le oferim,
Miracole există, nu uitaţi!

Lumina nu dispare la graniţă,
Doar noi închidem ochii mai speriaţi,
Dragostea de neam luăm în raniţă
Şi gust de pâine caldă printre fraţi.

Ne smulge libertatea-nsângerată,
Când fraţii noştri viaţa şi-au jertfit,
Dar simt că ţara azi e sfârtecată,
Căci prea multe minciuni am auzit.

Cuvinte se rostesc pe deşălate,
Dar nu-i nimic real din ce rostesc,
Voi nu vedeţi că OMUL nu mai poate?
Că-i mort în conştiinţă...să-ndrăznesc?

Parcă şi moartea şi-a pierdut azi rostul,
Pe drum de ţară ne-a dezmoştenit,
Eu încă îndrăznesc să-mi caut dreptul
De-a renaşte pe muntele zenit.

Tot ce a fost va fi însă şi mâine,
Căci Biblia o spune pe-nserat,
Iubim pământul şi în miez de pâine
AM FOST ŞI-OM FI ROMÂNI NEÎNCETAT!

Doamne, la mila Ta câţiva ne-adunăm
Şi plângem pe cărările de dor,
Mai tresărim, ca păsări Phoenix visăm
Să ne întoarcem smeriţi la izvor.

Colţ de incandescent azur

Tremură-n treacăt colbul cu talaz
Ce-nmoaie ceară-n pana mea de scris;
Mă scurg printre crâmpeie de extaz
Şi din azur fac sportul interzis.

Nu e loc de ţinte în paşi de vals,
Căci vulturu-n ghiara lui ne ţine,
Suntem doar umbre-n colţul unui pas
Şi-n contraste ne-odihnim mai bine.

Dar e o noutate să răzbeşti
Când lumea strigă-n jur: vei cădea!
Dar lupţi şi în azur chiar reuşeşti
Să pui o piatră pe jertfirea ta.

Incandescent azur în miez de pâine
Şi clopot ce răsună grandios;
Om fi azi vii, dar nu se ştie mâine
Şi banalul devine odios.

E ireal sau poate mi se pare
Că şi pământul s-a schimbat niţel,
Iubirea şi-a găsit altă valoare,
Parcă şi nordul s-a schimbat şi el.

Pădurea însă şi azuru-n floare
Rămas-au neschimbaţi pe giuvaer,
Om fi noi mari, dar încă se mai moare,
Pe metereze oamenii tot pier.

Toţi tac de parcă lumea-i sub picioare
Sau prinsă-n ghiara vreunui trubadur;
Ades te mai loveşte câte-o boare,
Te-ntrebi de nu şi-azurul poate-i sur.

Simt că şi veacul s-a pierdut pe cale
Şi-al nostru ţăran de mult e uitat,
S-au pierdut cam toate, au plecat la vale;
Cum să nu te doară c-am îngheţat?

Satele-s pustii, ţara-n putrezire,
Morţi ce zac în cripte se vor iar vii;
Cine suntem azi de mai vrem trezire?
Numai om aici să nu vrei a fi!

Toţi am vrut schimbare, am dorit-o rău,
Dar n-am ştiut că-n ea e o putere
Ce poate trimite binele în hău,
Când libertatea-n lanţuri se-nmoaie.

Visăm să fim grandori peste hotare,
Dar suntem sclavi şi-acolo şi aici,
Jertfă aducem pe-aceleaşi altare,
Scormonind în găuri de furnici.

Mă doare poate pentru că în vine
Azi curge sânge de român uitat,
Mă simt ţăran, mă simt însă şi câine
Şi-adun firimituri de la bogat.

Asta e problema, nu de ieri, de azi,
Nu vrem trecutul să se mai întoarcă;
Învaţă-ne pe toţi cum să nu decazi,
Când te răstoarnă turma strămoşească.

Pământul te loveşte şi-i păcat
Că într-o zi acolo vom ajunge,
Pământ vom fi şi tot va fi uitat,
C-am încercat ghiara a învinge.

Putere-avem, e chiar în mâna noastră
Şi-o dăm acelor ce se vor a fi,
Umani români în ţara românească,
Abili şi dornici de a se jertfi.

Iubirea este arma cea secretă,
I-atingem drepţi şi îi iubim nespus,
Au ferecat-o, dar încă-i cochetă,
C-avem un Dumnezeu acolo sus.

Şi ne găsim la locul de chintie,
Azur incandescent pe tricolor,
Cu sânge pe grânar voi vrea a scrie
De dragostea de ţară şi popor.

Vom învăţa răbdarea în hambare
S-o-nchidem din dorinţa de-a urma
O cale ce se-ascunde-n încercare
Şi-n dreptul omenesc de a visa.

E vară, şi e cald, şi e putoare,
Dar culmea! Pute colţul de azur!
Azi nu ne pasă, e iar sărbătoare
În casa construită sub alun.

Şi lumânarea se aprinde-n tindă,
Un cântec curge lin dinspre izvor
Şi mirul ars se-ntinde pân’ la grindă...
Iubire vă doresc azi tuturor!

În miez de suflet

Azi scriu iar ceea ce nu pot a spune
În mari cuvinte de duh şi de dor,
Aş vrea s-alerg spre binele de mâine
Şi să renasc în vârf de tricolor.

Putere n-am decât să zac în pâine
Cu pixul aşezată la birou,
Să scriu ce a fost ieri şi pentru mâine
Onoare nestematului erou.

Sunt dor şi sunt speranţă pe hârtie,
Sunt câine şi sunt ceară pe târnaţ,
Sunt pasăre pe cer şi sunt chindie
Şi sorb din astă apă cu nesaţ.

Şi mi s-a reproşat că nu-i poetic
Pe tavă-n versuri sufletul să-mi pun,
Că-i vechi şi astăzi nu-i deloc estetic,
Dac-aş putea să-ncerc să mi-l adun.

Dar cum s-adun iubirea pentru semeni,
Când vreau s-o-mpart şi chiar s-o răspândesc?
Iubirea este pentru toate germeni,
Cum aş putea în palme s-o strivesc?

Mi-e greu şi mi-este bine şi mi-e dor
De verdele din casa părintească,
De cei ce m-au crescut lângă izvor,
Cu-atâta dragoste în casa noastră.

Bunicii nu mai sunt de mult pe glie
Şi dor îmi e de ei, un dor nespus,
Mi-aş fi dorit c-aicea să mai fie
Şi Dumnezeu să-i mai aştepte sus.

Mai simt încă mirosul de pâine
Scoasă din cuptor aburind pe târnaţ,
Salivam văzând-o atât de bine
Şi înfulecam o coajă cu nesaţ.

Bunica nu-i, dar gustul de plăcinte
În suflet mi-a rămas nestingherit,
De ea, te rog, ai grijă, Tu, Părinte,
Acolo-n cerul Tău neostoit!

Şi e miracol azi să-ţi fie vie
Imaginea aceea de copil,
Să simţi iubirea ca-n copilărie,
Dar astăzi şi amorul e senil.

Un clopot bate iar în depărtare
Şi o lumânare se aprinde;
O toacă mai răsună prin sertare,
Un vis încercând a mai cuprinde.

Şi lacul verde-i parcă tulburat
De răul ce în unde-i cade adesea,
Copiii pietre-n el au aruncat
Şi le-a stropit cu harul lui tandreţea.

Dor de Sibiu

Visez să te străbat ca altădată,
Ca-n anii studenţiei ce-au trecut,
Ai fost un vis şi poate înc-o dată
Mă vei lăsa să simt ce am pierdut.

Seara pe străzile-ţi întortocheate
Hai-hui mergeam cu umbra însoţind,
Eşti vis şi eşti speranţă, Sibiu, frate,
Aş vrea să mă întorc cândva zâmbind.

Nimic din ce e-n lume nu se schimbă,
Nimic din ce-i lumesc nu este sfânt,
Doar dragostea de tine şi de limbă
Că-i curată ca mirul pe pământ.

În faţa ta, Sibiu, fac reverenţă,
Căci te iubesc cum n-am iubit oraş,
În tine Dumnezeu mi-a dat credinţă:
Să lupt şi să iubesc ca un ostaş.

Puţini îţi înţeleg dulcea tăcere,
Printre bucăţi de pietre de Sibiu
Noi toţi murim, dar tu nu poţi a piere,
Căci dorul e în mine atât de viu.

Şi străzile ţi-s pline de mistere,
Căci m-ai hrănit cu smirnă şi cu cer,
Cu dragoste de oameni printre-altare,
Cu flori de colţ ce-n noaptea adâncă pier.

Ca un călugăr te înalţi spre munte,
Îmbrăţişând credinţa-nmiresmat,
Eşti dor şi eşti pecete pe-a mea frunte;
Că te iubesc, Sibiu, tu n-ai uitat!

E-n tine parca-o pace de simbrie
Şi versurile prind aici contur;
Un dor de apă vie să învie,
Apoi orice voi putea să îndur.

Îţi picură pe creştet la orice pas
O dragoste cum n-ai mai întâlnit
Şi un imn îţi cânt la vechiul tău popas,
Odrasla ta am fost, Sibiu iubit!

Mi-e dor de tine-al meu Sibiu în floare,
Prin mine te văd astăzi dor aprins,
Mândru te înalţi şi te-afunzi în zare,
În braţele-mi umane te-am cuprins.

Iubire şi dincolo de moarte

Era noapte...întunericul brăzda zarea şi razele lunii o încălzeau, deşi întunecimea sufletului ei nu lăsa să pătrundă nici măcar o scânteie de lumină. Simţea cum o cheamă înălţimile mai mult decât ţărâna, pentru că ştia că acolo sunt sufletele celor buni, acolo e sufletul lui. Era târziu. Dar ce conta? Pe ea n-o mai speria întunericul, dimpotrivă, el este cel ce-i dă viaţă, ce o hrăneşte. Întunericul e cel ce-i dă puterea să iubească o amintire, o amintire atât de vie pentru ea şi totuşi atât de ştearsă pentru ceilalţi. L-a iubit mai mult decât pot demonstra cuvintele!
Dar deodată, în acel întuneric se făcu lumină. Razele lunii pătrunseră prin fereastră în cameră. Uimirea ei a luat proporţii. Ce se întâmplă? Cine-mi tulbură moartea? Te rog, Doamne, nu-mi lua întunericul! Lasă-mi-l!!! Întunericul e viaţa mea, e tot ce mi-a rămas de la el! Nu mai am nimic...nimic, pentru că sunt un nimic!!! În acea clipă, parcă un fulger i-a străpuns mintea. Ciudat...Toate începuseră să i se para banale, şi întunericul, şi viaţa, şi moartea. Nu-şi dorea decât... Două păsărele se opriseră pe pervazul ferestrei şi începură să cânte atât de frumos, încât o înduioşară, iar steaua existenţei şi-a îndreptat lumina dătătoare de viaţă spre ea. Miracolul se produse...Oare unde sunt? Ce frumos este! Sau era? Se găsea în braţele lui pe malul unui lac dintre munţi. Îmbrăţişaţi, veneticul timpurilor de neagră vibraţie cu zarea întunericului primenită de culori, priveau reflectarea lunii în lac şi le era imposibil să creadă.
- Oare e adevărat? Oare nu visăm? Şi tu eşti al meu şi eşti aici cu mine? se intreba ea.
Şi el mereu îi răspundea prin îmbrăţişări şi sărutări fierbinţi. Aceea era lumea lor, lumea fericirilor eterne care le-a fost interzisă. Era lumea incandescenţelor veşnice. Trăia cu adevărat acele simţiri, dar orele i se păreau clipe şi nu vroia să mai plece. Se temea că n-o să-l mai revadă niciodată. Şi se temea să rămână pentru a nu-l sufoca cu dragostea ei. Tavi simţind că e timpul să plece, îi zise:
- Vino cu mine acolo unde chemarea mea nu se aude în vorbe, ci e mistuită de simţiri şi vibraţii, în inconfundabila sferă a iubirii! În lumea mea timpul este etern şi vieţile nu se consumă precum clipele! Vino cu mine în lumea noastră şi împreună vom inventa fericirea! Vom trăi în adevăr, pentru că adevărul există deja în noi. Nu pot să exist in afara acestei lumi! Nu pot, pentru că viaţa nu îmi aparţine...Mă vei urma sau te vei lăsa cuprinsă de vraiştea obişnuinţei şi-a ţărânii? Nu-ţi fie teamă! Vei fi cu mine. Vom fi doar amândoi, şi nu în ariditatea iadului material, ci într-o lume în care împlinirile înlănţuite prin iubirea noastră vor fi eliberate. N-a îndrăznit nimeni să deschidă până acum poarta cetăţii mele, pentru că am ţinut-o ferecată pentru tine. Eu m-am născut şi-am început să mor odată cu amintirea. Acum nu mai sunt...
Tania închise ochii pentru o clipă, dar redeschizându-i se trezi din nou în camera ei goală, întunecoasă şi rece. Nu ştia ce se întâmplă, dacă ceea ce a trăit este real sau a fost doar un vis. Dar îi simţea îmbrăţişarea atât de fierbinte şi săruturile atât de dulci. Zâmbetul lui i s-a implantat în minte şi-a început şi ea să zâmbească, aşa în întuneric. O durea singurătatea, o durea enorm, dar nu mai simţea golul imens de la început. Inima i se umpluse de iubire, şi nu pentru o amintire, ci pentru el, pentru cel care i-a scris numele cu stele pe cerul credinţei, pentru cel care i-a dat un sens existenţei, pentru cel care a ştiut să împartă iubirea, moartea şi viaţa cu ea.
- Iubite, ştiu că acolo unde eşti îngerii planează în jurul tău şi că eşti înconjurat de iubire. Aş vrea ca şi iubirea mea eternă pentru tine să te ajungă. Ştiu că vei fi cu mine mereu, atâta timp cât voi fi pe pământ şi chiar dincolo de viaţa asta pământească şi că mă vei aştepta acolo într-o bună zi. Iubirea ta născută din lumină şi întuneric îmi dă viaţă şi-mi dă puterea să merg înainte.
Tania nu ştia cum a ajuns acolo, dar acum era aşezată pe mormântul lui întinerit de flori şi de miresmele văzduhului. Lacrimile-i se scurgeau încetişor printre tăceri adânci spre trupul lui neînsufleţit, dar ea simţea că sufletul lui e în sufletul ei şi că nimeni niciodată nu-i va mai despărţi. Se îndepărtă de mormânt cu teamă şi se-ndreptă spre casă plină de ea însăşi şi plină de el, plină de prea plinul iubirii. S-au regăsit...Era al ei! Era al lui! Erau ai vieţii! Moartea nu-i va mai captura şi nu-i va mai despărţi niciodată, pentru că ei sunt un singur suflet, o singură stea, un singur univers...şi dragostea nu moare niciodată...

Omul durerii

Ascult cu drag cum curge lin izvorul
Şi ţes un cântec acvirat în dor,
Copacii îşi mişcă trupul după vântul
Ce bate în tăcere răbdător.

Privesc cum floarea îşi scutură marama
De parc-ar vrea să calce spre-asfinţit
Şi mă simt mică ca atunci când mama
Mi-a-ndreptat ochii către răsărit.

S-a-nserat în munte, parcă stă să ploaie,
Ecoul se aude-n depărtări;
A dumneavoastră privire mă înmoaie,
Simţind durerea dincolo de zări.

Calzi şi blânzi ochii vi aţintiţi spre munte
De parc-acolo-i viaţa ce-a trecut
Şi doare crucea ce o purtaţi pe frunte,
Să vă alin durerea aş fi vrut!

Om al durerii, azi port în mine urma
Ce ai lăsat-o făr’ să fi dorit
În sufletu-mi ce-ncearcă s-alunge teama
C-am îndrăznit şi-n inima-am privit.

Pe chipul brăzdat de riduri şi de soare
Se mai întorc azi lacrimi la izvor,
Priveşti absent, deşi încă te doare
Şi ştii că-n viaţă nimic nu-i uşor.

E noaptea ta, cerul te îmbrăţişează,
Căci Dumnezeu de tine a aflat,
Ochii îţi sunt trişti, dar nu uita: visează!
Rana din piept de mult s-a vindecat.

Te împleticeşti şi nu mai ai putere,
Simţindu-te azi singur pe pământ
Şi-aştepţi o moarte să te ia pe mare
C-ai obosit să mori, deşi trăind.

Muntele te-mbracă ca pe-un falnic mire,
Oblojind cu taină chemarea ta,
Brazii îţi împletesc cămaşa din fire,
Dornici se ’nalţă spre-a ţi-o arăta.

Pe cărări uitate, nedescoperite,
Desculţ de-mbrăţişare tu păşeşti,
Laşi umbra să ţi se piardă pe morminte
Să vezi dacă speranţă mai găseşti.

Şi ca o reverenţă în prăbuşire
Cauţi motivul de a mai trăi,
Ţi-aduci aminte de o mare iubire
Şi-ţi dai acordul spre a te jertfi.

Un nou început

“Fiecare vede ceea ce pari, dar puţini îşi dau seama ce eşti în realitate.” (N.Machiavelli)

Nu am scris nimic de multă vreme, s-a întâmplat ceva atunci la nivelul fiinţei mele şi sufletul refuza să lase mâinile să exprime ceea ce atât de bine ascundea sufletul. Am crezut că refuzând să scriu ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ascunzând sentimente, gânduri, vise, viaţa mă va proteja de răutatea acestei lumi si voi deveni imună la tot, dar n-a fost aşa. N-am devenit nici imună şi nu m-a protejat nimeni de nimic. Pentru mine in acea perioada în care scriam mereu oriunde mă aflam, chiar şi pe stradă fiind, îmi luam carneţelul si scriam, încât cei din jur mă priveau miraţi şi mă catalogau drept “ciudată”, scrisul era o terapie pentru mine, sufletul mi se lumina şi simţeam în venele mele curgând viaţă. Au trecut ani buni de atunci şi azi…ceva sau cineva mi-a răscolit fiinţa întreagă şi am hotărât să reiau acest vis uitat acolo…într-un colţ de lume…să-l reiau în braţe, să-i refac aripile, să-i vindec rănile şi să învăţ din nou să zbor prin puterea cuvintelor. E uşor să scrii, dar e atât de greu să laşi sufletul să curgă lin pe făgaşul său în faţa întregii lumi, să te laşi dezgolit de tot ce eşti, de tot ce simţi, în faţa unei lumi care e gata să te inghită. Cândva nu am ştiut să fac asta sau nu am vrut, m-am ferit, m-am ascuns…uitând chiar să visez…Azi…azi am învăţat din nou să visez, să-mi pun încrederea în Dumnezeu şi să las viaţa să curgă din nou prin venele mele. Aripile mi s-au deschis şi sunt gata să-mi reiau zborul. Daca tu, cel ce citeşti aceste rânduri, nu eşti mulţumit de viaţa ta, aminteşte-ţi că ai o singură viaţă! Doar una! Am fost creati pentru Dumnezeu. Dumnezeu m‑a creat—şi te‑a creat şi pe tine—să trăim cu o pasiune unică, care include totul şi care transformă totul, pasiunea de a‑L glorifica pe Dum­ne­zeu prin a mă bucura şi a arăta dragostea si atotputernicia Lui în toate sferele vieţii.
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalm 19:1). M-am întrebat mult care este scopul vieţii mele, ce caut pe acest pământ, cine sunt. Până ieri…oscilam pe un tărâm plin de întrebări de tot felul la care răspunsurile erau atât de diferite încât nu ştiam încotro s-o apuc. Acum însă ştiu…Dumnezeu ne-a creat pe fiecare cu un scop, ne-a răscumpărat prin jertfa Fiului Său Iisus. Noi am fost creaţi să‑L privim şi să‑L gustăm pe Dumnezeu—şi gustându‑L, savurându‑L, să fim satisfăcuţi în mod desăvârşit, şi apoi să răspândim în toată lumea mireasma Lui şi valoarea prezenţei Sale. Pentru asta m-a creat Dumnezeu! Acesta este înţelesul, scopul vieţii mele! Bucuria mea creşte cu orice suflet care caută slava lui Dumnezeu pe faţa lui Iisus Hristos.
Cine sunt? Sunt un nimic fără Dumnezeu, un bulgăre de pământ aruncat în neştire, “o humă neînsufleţită”, vorba lui Ion Creangă! . “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubeşte dându‑ne viaţa veşnică cu preţul vieţii Fiului Său, Isus Hristos. “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3).
Îmi doresc să fiu eliberată de eu-l meu şi umplută de bucuria în Dumnezeu! Îmi doresc să mă bucur de fiecare clipă a vieţii mele dând slavă lui Dumnezeu şi doresc ca plinătatea bucuriei mele să dureze pentru totdeauna! Dumnezeu este DRAGOSTE, Adevăr, Dreptate, Bunătate, Înţelepciune şi Putere. “Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Viaţa te trece prin multe încercări, filtre care te ajută să devii, nu un om slab, trist, plin de remuşcări, ci un om puternic, smerit, împlinit, iubit. Dumnezeu ne şlefuieşte pe fiecare şi lasă prin aceste filtre harul Său. Niciodată nu eşti singur, niciodată nu treci singur prin încercări şi nici prin bucurii, Dumneyeu este mereu lângă tine, te ţine de mână, trebuie dpar sa deschzi ochii şi să-L vezi acolo, lângă tine. Sa nu meriţi nimic, dar să moşteneşti totul! Ce mare har! Nu există bucurie mai mare decât bucuria în măreţia lui Dumnezeu. Şi dacă trebuie să suferim pentru a vedea acest lucru şi a ne bucura mai mult de El, a‑L savura mai adânc, atunci suferinţa înseamnă îndurare, iar chemarea lui Hristos de a ne lua crucea şi a‑L însoţi pe drumul Calvarului înseamnă dragoste. “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit.” (Romani 8:37).

Clăbuc înspre soare

Ploaie, cum cazi tu astăzi peste mine
Cu stropii tăi mari, reci şi incolori,
Pătrunzi adânc în suflet şi prin tine
Văd lumea aceea de dincolo de nori.

Ploaie, tu râzi când simţi fior în trupu-mi
Cum se scurge-ncet din vale spre izvor
Şi carnea ce o port uşor strivindu-mi,
Dând de înţeles că-s doar un muritor.

Dar nu mor eu, căci tu mă iei alături,
Mă porţi prin văi, prin munţi şi prin câmpii;
Aş vrea să zbor asemeni cu-acei fluturi
Ce nu trăiesc decât o sfântă zi.

Dezmierzi o lumină ce parcă-i flămândă
De tina din mine, de har şi de plâns,
Mă naşti din clăbuc şi mă duci până-n tindă
Şi la pieptu-ţi de pace mă-nfăşori strâns.

Miroase-a cer şi miroase a pâine,
Şi fumul a smirnă miroase-n trecut;
Sunt paşii se calcă adânc înspre mâine,
Arzând mocnind seva din orice clăbuc.

Sinoade de picuri mă cheamă la sfat,
Urmând misticismul din golul uitării,
Nimicul se sfarmă, se face uitat,
Concentrat fiind către legea iertării.

O, iartă-mă, ploaie, că mă picur şi eu!
Ceru-mi e-n suflet o flacără mare;
Azi mă scurg cu un gând şi atâta mai vreau:
Să laşi să mă storc întet către soare...

Mirelui meu

Azi te privesc în semn de rugăciune

Şi încă mi se pare că visez,

Chiar eşti aievea, dulcea mea minune!

Plutesc şi simt că-ncep ca să vibrez!

În fiecare zi-n genunchi cădeam

Şi mă rugam să vii, să vii, Iubite!

De mine chiar nimic nu mai ştiam,

La tine mi-era gândul pe sărite.

Nu te ştiam, dar te-aşteptam să vii,

Singurătatea-mi cam dădea târcoale,

Să te iubesc şi inima-mi să-nvii

Şi din mormânt şi sufletu-mi să-mi scoale.

M-am îndoit de Domnul în credinţă

Şi-ntr-un moment de cumpănă am cerut

Să mor că rost nu am în astă viaţă,

Dar tu în cale atunci ai apărut.

Cu bunătatea ta m-ai fermecat

Şi nu am stat pe gânduri nici o clipă,

Un „DA” am spus când tu m-ai întrebat

De vreau să-ţi fiu soţie-ntr-o clipită.

Şi ne-am jurat iubire pe vecie

Când Dumnezeu cu dragoste ne-a spus:

„O binecuvântare să vă fie

Din răsărit şi până la apus

Acest miracol trimis chiar de Mine

Cu tot ce am avut mai dulce sus,

O răsplătire pentru rugăciune

Şi dragostea ce-aveţi pentru Iisus!”

Nu am cuvinte mari să-I mulţumesc

Că mi te-a dăruit în întregime,

Dar viaţa-I dau, a mea, a ta, firesc,

Şi jertfă azi mă dau doar pentru tine.

Căci tu eşti viaţa mea şi făr’ de tine

Nu vreau să mai trăiesc pe-acest pământ,

Eşti tot ce mi-am dorit, a mea minune,

Şi soare, şi verdeaţă, şi avânt!

Mirele meu eşti azi, ba chiar şi mâine,

Până când moartea ne va despărţi,

Şi-oricât de greu ne-ar fi printre ruine

Că TE IUBESC nicicând tu să nu uiţi!

Sunt poate egoistă când Îţi cer

Doamne din ceruri astăzi îndurare,

Nici moartea să nu ne despartă vreau!

Mai credem încă-n Marea Înviere!

Tu Doamne, paşii astăzi ne îndrumă,

Ne fă străjeri credinţei în Iisus

Şi cu-ndrăzneală oastea Ta adună

S-ajungem mai curaţi acolo sus.

Poetului

Cu mâini împreunate-n rugăciune
Mai chemi un Dumnezeu crucificat,
Te doare că nimic nu-i cum se spune
Şi simţi că toată lumea te-a uitat.

Îţi mângâi trist azi chipul obosit
De vremuri de demult ţi-aduci aminte
Şi parcă timpu’ acela e sfinţit
În suflet rămânând ca o pecete.

Pleci fruntea rugăciunii pe-nserat
Cerând să mori în semn de rugăciune,
Şi zâmbetul pe faţă ţi-e-ngheţat,
Nemaştiind de-i foc sau e tăciune.

Prin maldăre de slove vieţuieşti,
Închise între lumi neostoite;
Ai vrea să fii, dar parcă nu mai eşti,
Te-agheţi de vămi numai de tine ştiute.

La masa ta de scris te-aşezi tăcut
Lăsând din ochi o lacrimă să-ţi cadă,
Şi faci din slovele cernite scut
Neaşteptând pe nimeni în ogradă.

Înmoi încet şi tocu-n călimară
Şi-aşterni a ta durere pe hârtie,
Chiar dacă ştii că şi-asta o să doară
Şi sufletul ţi-l pui ca o simbrie.

Dar asta-i ruga ta, Poet iubit,
Tu n-ai nici neam, nici pace, nici lumină,
Căci ţara ta e-acol’ la răsărit,
Etern renaşti cu soarele în mână.

Pe vârful muntelui

Privesc muntele din faţa mea şi-mi gâdil gândul în dorinţa de a nu-mi vedea micimea şi nesiguranţa în faţa lui. Suntem oare prea obosiţi, astfel încât nu mai îndrăznim să credem că omul a învins neputinţa şi a atins imposibilul? Căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.”

Privesc tăcută muntele şi mi-e greu să nu mă gândesc la Prometeu, titanul care înlănţuit de Zeus pe muntele Kazbek din Caucaz, un vultur îi devorează zilnic ficatul care peste noapte se regenerează, până în clipa în care Heracles ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometeu.

Adesea fiecare dintre noi se simte un Prometeu înlănţuit pe un munte şi aşteptăm să fim găsiţi în desimea pădurii şi salvaţi pentru totdeauna. Cu sufletul zdrenţuit parcă de răutăţile acestei lumi, îmi închipui un Nietzsche stând la masa de scris, pierdut printre gânduri şi hârtii, aşteptând momentul oportun de a sări la gâtul Celui despre care credea că a murit. Mă impresionează până la lacrimi „ucigaşul lui Dumnezeu” care zace la masa lui de scris în acea încăpere mică şi rece lângă un cadavru şi nu se teme. „E greu să trăieşti printre oameni, fiindcă-i greu să taci”, spunea cu îndârjire. Şi totuşi, n-a tăcut. A strigat chiar dincolo de graniţele omeneşti: „ceea ce nu mă ucide , mă face mai puternic.”

Durerea nu e divină, dar e necesară. Undeva am citit că şi mormintele mor în această lume bizară. Şi dacă şi mormintele mor, ce mai rămâne? Oare piramidele nu au fost construite pentru a încerca să învingă moartea? Ele încă există după atâtea mii de ani. Timpul şi oamenii nu le-au distrus de tot, deci n-au murit. Cadavrele se perindă prin faţa noastră dorind să ne arate esenţa, esenţa începutului şi sfârşitului, esenţa primordială a vieţii.

Asemenea lui Nietzsche care o viaţă întreagă L-a negat şi „ucis” pe Dumnezeu, Emil Cioran în scrierile sale s-a revoltat asupra divinităţii încercând să înţeleagă...Poate că nici unul dintre ei n-a înţeles în final că doar omul care iubeşte viaţa şi lumina poate avea şansa de a se război cu divinitatea. Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cine te-ar mai putea lovi şi cu ce arme? Devii imun la tot ce te înconjoară, pentru că frica dispare treptat şi „teama te face conştient” (E.Cioran). Nu degeaba G.Liiceanu în cartea sa Itinerariile unei vieţi îl numea pe E.Cioran „Nietzsche contemporan”. Interesantă asemănare, pentru că-i admir în neştiinţa mea pe amândoi. Mi-e greu să nu mă identific la un moment dat cu fiecare. Mi-e greu să nu mă văd pe drumul care duce spre piscul muntelui, indiferent că sunt în faţa divinităţii certându-mă cu El, asemenea lui Cioran, sau asemenea lui Nietzsche „ucigându-L” şi punând pe tron supraomul. Mi-e teamă să-mi imaginez cum aş fi şi ce aş fi, căci frica apare treptat şi piere elanul revoltei şi paşii se intorc din drum uitând pentru ce am plecat şi încotro trebuiau să mă îndrepte paşii. Puterea zace în noi atâtat timp cât credem în lumină, în dragoste, în viaţă. Eu n-am avut curajul să strig atât de tare ce mă doare, dar a făcut-o tăcerea, căci şi tăcerea ascunde tainele ei. Şi odată cu ea, tot ce există. Trebuie să mărturisesc că teama exista în mine încă de la început, că am vrut să o alung, dar m-am trezit cu un maldăr de lacrimi transformate ulterior în boabe de cuvinte.

Muntele e la doi paşi de mine. Mă aşteaptă să urc în vârf şi să-i adulmec profunzimea. Viaţa e asemenea acestui munte. Mereu trebuie să urci neştiind ce vei întâlni în cale şi dacă vei reuşi să ajungi vreodată, să urci şi să urci din nou, cu dorinţa firbând în vene de a ajunge în vârf. Suntem fericiţi acolo sus, în ciuda suferinţelor şi încercărilor prin care am trecut pentru a ajunge acolo. Rătăcim o vreme, ca în final să ne atragă ceva din desimea pădurii şi să dorim să vedem ce este, să căutăm altceva, plictisiţi de atâta fericire de a ne afla pe vârful muntelui. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de vârful muntelui spre care am tins atât şi pentru care am îndurat multe şi neştiute încercări. Ne afundăm în jungla carbonizată a muntelui în speranţa că vom regăsi cărarea care duce în vârf. Adesea regretăm că am lăsat piscul pentru junglă, dar poate că altfel nu ne-am fi găsit niciodată liniştea de a nu fi încercat. Nu vreau să fiu o blazată sau o mizantropa! Ci vreau să cred că dincolo de toate acestea există CEVA al cărui înţeles îl voi cuprinde în cele din urmă, nu doar prin puterea cuvintelor. Copacii, soarele, frunzele, muşchiul pământului, izvoarele cu apă cristalină şi tot ce înseamnă natură, m-au învăţat ceva ce şcoala n-a putut-o face, că iubesc lumea nu pentru ceea ce este, ci pentru că Dumnezeu a creat-o; că iubesc viaţa, nu pentru că o am, ci pentru că Dumnezeu mi-a dăruit-o; că iubesc suferinţa, nu pentru că am îndrăznit să visez mai mult, ci pentru că dincolo de ea se întrezăreşte timidă lumina. Acum îi înţeleg pe cei orbi care au spus că au nevoie să vadă lumina. Noi, cei care vedem, avem un dezavantaj: nu o putem vedea cu ochii trupului. În schimb, cei orbi la trup, zăresc lumina cu sufletul lor curat. Mă uit cu îndrăzneală la păsările care zboară deasupra pădurii spre pisc şi mă întreb: ce s-ar întâmpla dacă nu ar avea câte un copac să se odihnească şi apoi cu elan să o ia de la capăt?

Sunt mândră (şi nu sunt deloc lipsită de modestie când spun asta) şi fericită în acelaşi timp, că pot să-mi odihnesc trupul şi sufletul sub aripile Tale, Doamne! Eşti atât de minunat, încât oricăt de mult aş încerca să mă plictisesc sub braţul Tău, nu pot! Sub ocrotirea Ta e pace, e lumină, e dragoste. Şi pot să spun cu îndrăzneală că sub braţele Tale puternice trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.

Cei care au rămas pe pisc au renunţat să viseze, dar nu s-au gândit la faptul că acel pisc nu le aparţine, deoarece nu prin credinţă au ajuns sus.

Această dragoste încerc s-o înţeleg prin prisma mea de om, dar nu pot. Esenţa acestei iubiri nemărginite şi necondiţionate nu poate fi cuprinsă. Şi poate acesta îi e rostul...de a nu lăsa urme acolo unde paşii calcă adânc. Uneori durerea mă face să cred că totul a durat doar o clipă...şi mă trezesc...mereu pe-acelaşi munte cu ochii aţintiţi sus. Eşti acolo! Ştiu că eşti acolo! Dar mai ştiu că eşti şi aici, pe cale, cu mine. Au! Am căzut lovindu-mă de pietre şi de crengile copacilor. Nu pot să mă ridic, sângerez şi parcă crengile se tot lipesc de mine, îmi strâng trupul! Mă doare! Doamne! Doamne, scapă-mă! Şi Domnul desface crengile lipite de trupul meu, îmi şterge piciorul plin de sânge, îmi leagă rănile şi mă ia pe braţe. Cu paşi mărunţi mă poartă El prin desimea pădurii şi mă duce în vârf, în siguranţă. Cunoşti o dragoste mai mare? Eu nu şi nici nu vreau sa cunosc alta vreodată, căci aceasta mi-e de-ajuns...

În faţa porţilor închise

Eu stau şi bat la porţile închise
Şi sufletul mi-e plin de-amar şi chin,
Şi bat privind la flăcările stinse
De ce nu pot o poartă să deschid?

Azi sunt învinsă cu crucea mea purtând
Şi-alerg după răspunsuri fără sens,
Aş vrea SĂ FIU...dar parcă nu mai sunt...
Şi stingherită mă opresc din mers.

Azi stau şi bat la porţile-ncuiate,
Când răul mişcă tot ce e lumesc;
Mă doare că nu pot să strig departe,
Dar Tu m-auzi şi ştiu că e firesc.

Toţi mă lovesc de parcă sunt o ciumă,
Toţi mă privesc ca pe-un copil rebel,
Tu mi-eşti şi Tată şi îmi eşti şi Mumă,
Prieten devotat iubindu-mă la fel.

Ca nişte necuraţi toţi am ajuns
Şi faptele ne sunt de mult mânjite;
Nu pot nici să m-opresc din al meu plâns,
Când ştiu că hainele nu-mi sunt curate.

Mai pot cârpi cu zdrenţe ţesătura?
Mă-ntreb acum în amorţirea mea.
Şi îmi vorbesc şi stelele şi luna,
Când Tu mă-nvălui cu dragostea Ta.

Şi pot să cred că totuşi nu se moare
Când porţile-s închise pe pământ,
Dacă Tu-n cer deschizi o poartă mare,
Doamne, atunci, sunt Duh şi sunt pământ!

Ţărână sunt şi-mi pasă de Lumină,
Îmi pasă că sunt Fiu de Dumnezeu!
Şi nu-mi doresc decât să pui o tină
Pe ochii-mi ce-s închişi, atât mai vreau!

Să văd ce ieri nu am putut vedea:
Pe Tine, Doamne, la porţile-nchise,
Şi-n loc să plâng şi să suspin, aş vrea
Să Te slăvesc şi-n cânt acol’, Iisuse!

Din Tine tot ce-i viaţă izvorăşte
Şi porţile de sus mi se deschid,
Deşi aici sunt încă încuiate,
Iubirea a mişcat...trăiesc zburând.

Eu rătăceam ca o oaie pierdută,
Dar m-ai văzut şi-ai vrut să mă trezeşti,
Pe braţe m-ai luat cu dragoste de Tată,
Mi-ai arătat ce mult, ah! mă iubeşti!

Tu cel ce azi citeşti aceste rânduri,
Nu te uita la cei ce te hulesc,
Iartă-i de poţi, sunt oameni printre versuri,
Şi azi să spui: Te iert şi te iubesc!

Când cerul tace gângurind

Când cerul tace gângurind în noapte

Şi clipe trec uitând chemarea ta,

Te strig încet, stăruitor în şoapte:

Ascultă-mă te rog, nu mă lăsa!

Eşti chiar aici, pentru că-ţi simt prezenţa,

Dar te ascunzi de ochii mei cei trişti;

Îngenunchez rugând în insistenţa

Ca tot ce e în jur să-ncerci să mişti.

Te strig în noapte, Doamne, dă-mi putere,

Loveşte-mă puternic cu ceva!

Te strig din nou…şi totuşi e tăcere...

O, iartă-mă, că nu sunt ce ai vrea!

Ce-ai limpezit în mine când foc ai pus

Şi-a ars cu vâlvătăi a mea credinţă?

Din răsărit şi până la apus

Mi-ai arătat că n-am decât o viaţă.

Şi anii sunt mai grei, tot mai bătrâni,

Totul părând a se sfârşi-ntr-o doară,

Culeg de pe-a Ta frunte aceeaşi spini,

Deşi ştiam că mult o să mă doară.

Ne-apropiem de clipa resemnării,

Fugind după un sens de mult uitat

Şi sensul fuge-n amfora iertării

La Dumnezeu ce Însuşi ne-a chemat.

Te strig din nou cerşindu-Ţi îndurare

Pentru că nu sunt ce-ai fi vrut să fiu!

Cad în genunchi şi-Ţi cer, Doamne, iertare

Că nu pot, Tată-n slove să Te scriu!

Puterea de a avea o viziune

“Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!" (Noul Testament, Marcu 9:23)

În căutările mele zilnice pe YouTube am dat peste câteva materiale care m-au determinat să îmi schimb percepţia despre viaţă.
Am mai căutat materiale despre misiunile creştine şi am citit mult despre asta, dar nici una dintre ele nu m-au atins ca aceste materiale cu misionarul român Sebastian Ţîrţîrău.
Nu ştiu de ce şi nici nu ştiu cum, dar în ultimul timp mă gândesc mult la misionarism, poate şi datorită greutăţilor şi încercărilor, citesc despre asta şi visez…Îmi doresc cu toată fiinţa mea să ajung acolo unde Dumnezeu se vrea a fi cunoscut!
Am fost atât de impresionată de credinţa, dragostea şi puterea acestui om! M-am uitat la mine şi mi-am văzut micimea, nesiguranţa, incertitudinea…Îmi amintesc cum ieri plângeam pentru că încercările tot vin şi parcă nu se mai termină şi nu ştiu cât le mai pot duce. Dar cine sunt? Azi…un nimic…
"Ci, in toate privintele aratam ca suntem niste vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnite, in rascoale, in osteneli, in vegheri, in posturi; prin curatie, prin intelepciune, prin indelunga rabdare, prin bunatate, prin Duhul Sfant, printr-o dragoste neprefacuta, prin cuvantul adevarului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire si de aparare, pe care le da neprihanirea; in slava si in ocara, in vorbire de rau si in vorbire de bine. Suntem priviti ca niste inselatori, macar ca spunem adevarul; ca niste necunoscuti, macar ca suntem bine cunoscuti, ca unii care murim, si iata ca traim, ca niste pedepsiti, macar ca nu suntem omorati; ca niste intristati, si totdeauna suntem veseli; ca niste saraci, si totusi imbogatim pe multi; ca neavand nimic, si totusi stapanind toate lucrurile" (2 Corinteni 6:4-10).
Sebastian Ţîrţîrău este singurul român - şi, din câte se stie, singurul alb din America de Nord si din Europa - care a fost adoptat de un trib de boşimani din Namibia. "Intenţia mea a fost de a căuta un sens diferit vieţii mele", îşi explică el gestul. In Cape Town, se apuca sa studieze filozofia si teologia, fiind sponsorizat de o familie din Johannesburg. "Mi-au platit cursurile fara sa le-o cer, impresionati de toate lucrurile pe care vroiam sa le fac".
"Desi acum nu ma mandresc cu acest lucru, trebuie sa recunosc ca inainte de a ajunge in aceste locuri impartaseam un anumit soi de rasism. Din acest punct de vedere, Namibia a fost cel mai eficient antidot: ajungand in mijlocul oamenilor de culoare, al «negrilor», asa cum le spunem noi, am ajuns sa-i descopar, sa vad ca sunt oameni ca noi. De fapt, sunt oameni mai mult decat suntem noi. Faptul ca civilizatia nu a patruns deplin le-a pastrat acea «naturalete» pe care, din pacate, noi nu o prea intalnim in lumea de azi, cosmopolitana."
Nu are rost să vă scriu despre tot ce am citit legat de misiunea acestui mare om şi a echipei lui, pentru că cei interesaţi veţi găsi toate informaţiile pe internet. Vreau doar sa trag un semnal de alarmă şi să ne trezim puţin din amorţeala în care am căzut. E greu să trăieşti azi în România, o ştim cu toţii şi o simţim, o trăim fără doar şi poate mulţi dintre noi, dar ei, locuitorii Republicii Vanuatu din Africa, s-ar putea plânge? În sec.XXI ei trăiesc in colibe din bambus într-un mediu geografic deloc de neglijat, cutremure frecvente, ploi interminabile, diferenţe mari de temperaturi între zi şi noapte, vulcani activi, munţi stâncoşi, numeroase boli necunoscute etc. Sunt un popor de supravieţuitori, fără îndoială. 30% din copii le mor din cauza malariei, a foametei şi a febrei dengue. Apa este, în general, infestată cu diverse bacterii, iar pentru a aduce apă potabilă trebuie să urci şi să cobori câţiva munţi stâncoşi. Nu au unelte moderne, haine, apă, curent, gaz şi alte lucruri pe care noi le considerăm vitale, fără de care nu am putea supravieţui. Trăiesc într-o sărăcie lucie de azi pe mâine şi ei nu se întreabă “de ce?”. Noi, poporul român, şi nu numai, suntem aşa de binecuvântaţi!!! Îmi doresc ca fiecare să vadă asta şi să se bucure în fiecare zi de ceea ce suntem, de ceea ce avem, de soare, de căldură, de ploaie, de flori, de toate binecuvântarile de care avem parte! Suntem un popor liber şi ales.
Se zice ca viziunea este un viitor mai bun de la Dumnezeu împărtăşit cuiva şi pentru a avea o viaţă de biruinţă in credinţă sunt necesare 2 lucruri: Viziunea şi Pasiunea. Cineva spunea că o viziune fără misiune creează un visător, iar o misiune fără viziune aduce amărăciune, dar o viziune cu misiune creează un misionar.
“Pastreaza-ti visele vii. Înţelege că pentru a realiza ceva trebuie să ai credinţă şi încredere în tine, viziune, muncă, determinare, şi dăruire. Aminteste-ti ca toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred. ” (Gail Devers)
Mă rog ca azi să domnească pacea, ca să avem incredere in Dumnezeu care sta exact unde trebuie, ca să nu uităm posibilitţile infinite care se nasc din credinţă, că vom folosi darurile pe care le-am primit, că vom împărţi dragostea care ne-a fost dată, că vom fi bucuroşi să aflăm ca suntem copiii lui Dumnezeu.
Trebuie să învăţăm să ne depăşim propriile limite şi vizionarul din noi să iasă la iveală.
"Totusi, in toate aceste lucruri noi suntem mai mult decat biruitori" (Romani 8:37)
Dorim sa fim ascultati...dorim sa fim iertati, binecuvantati. Dorim sa ne dea ce Ii cerem... sa fim sanatosi... Dorim si iar dorim o multime de lucruri, insa Il dorim pe El in vietile noastre cu tot ce implică acest lucru? Fără Dumnezeu suntem pierduţi!! Deci, să Il lăsăm pe El să se mărească în noi, iar noi sa ne facem tot mai mici, să disparem in neant... sa existe numai El. Ce bine ar fi! “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Noul Testament, Marcu 9: 24)

Ploaia

Mă pierd printre cuvintele care-mi năpădesc haotic mintea…Plouă…Plouă într-o lume ancestrală…Plouă în timp…Plouă pe stradă…şi plouă şi-n mine…Hm! Ciudat cum plouă cu muzică! Căci durerea este muzica ce dă sens vieţii.

Mă doare fiecare picătură care-mi străpunge trupul! Mă doare fiecare lovitură a ploii nepăsătoare şi rece! Mă doare neştiinţa că stau în voia ei doar pentru că o iubesc, o iubesc cu îndrăzneală şi culoare! O iubesc aşa cum n-am crezut că o pot iubi! O iubesc pentru că vine de Sus! Cum aş putea să nu iubesc ploaia când ea e trimisă de Dumnezeu pentru noi, pentru mine…să simt…să simt că trăiesc! Aşteptând în necuprinsul universului, mi-am amintit de cuvintele Domnului:

“Dacă ai privi dincolo de fereastra camerei tale, M-ai zări. Dacă ţi-ai deschide inima, M-ai putea lăsa să intru. Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Am aşteptat cam mult să deschid, dar în cele din urmă am deschis, şi L-am lăsat să intre…şi viaţa a început să aibă contur şi culoare, şi parcă greul de-nceput a fost uitat.

„Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-i lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Pslamul 56:8)

Apoi…într-o zi ploioasă de mai, L-am lăsat să plece din nou şi am închis uşa în urma Lui, dar nu am dat importanţă faptului că „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Psalmul 103:8). S-a pitit uşor la uşa inimii mele stând în ploaie şi refuzând să plece. Aştepta un miracol…ca eu să-mi deschid ochii şi să ies în ploaie ca să simt, să simt că orice durere poate fi ştearsă de mâna Lui, că aşteptarea ascunde o mare binecuvântare, că rănile pot fi vindecate, că viaţa merita trăită chiar şi atunci când nu mai văd Lumina, ea există chiar dacă eu nu o văd. Şi spre surprinderea mulţimii care aclama să stau în casă, am ieşit în ploaie strigând:

Ţărână sunt, dar încă eu trăiesc!

Din dragoste-s făcută să iubesc!

N-am să Te las să pleci, o Domnul meu,

Nu-s decât om, da-s Fiu de Dumnezeu!

Şi ploaie sunt, şi nor, şi ger,

Şi carne sunt, şi nu mai pier,

Şi dor, şi vis, şi vindecare,

Şi stea, şi cer, şi alinare,

Sunt astăzi vie şi trăiesc…

Cum aş putea să-Ţi mulţumesc?

Strig, dar de data asta nu mai strig în tăcere. Am obosit să Te ascund privirilor răzleţe care susţin că Tu nu exişti şi că eşti o închipuire a mea! Am obosit să dau explicaţii! Am obosit să încerc să vindec prin puterea mea ceea ce alţii au îndrăznit să dezbine, căci nu am nici o putere…fără Tine…

Stau şi admir ploaia cum sărută pământul sorbindu-i cu patos picăturile însetat de dragoste. Sorb acest sărut cu nesaţ şi parcă totul începe să prindă viaţă. Eşti DRAGOSTE şi ploaia mă ajută să Te simt, să Te văd, să Te gust, să Te miros … şi-s copleşită! Cad în genunchi în mijlocul străzii, în strigătele disperate ale oamenilor nimiciţi de nimicurile acestei lumi, şi înţeleg…

„Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei…Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:15, 17)