În miez de suflet

Azi scriu iar ceea ce nu pot a spune
În mari cuvinte de duh şi de dor,
Aş vrea s-alerg spre binele de mâine
Şi să renasc în vârf de tricolor.

Putere n-am decât să zac în pâine
Cu pixul aşezată la birou,
Să scriu ce a fost ieri şi pentru mâine
Onoare nestematului erou.

Sunt dor şi sunt speranţă pe hârtie,
Sunt câine şi sunt ceară pe târnaţ,
Sunt pasăre pe cer şi sunt chindie
Şi sorb din astă apă cu nesaţ.

Şi mi s-a reproşat că nu-i poetic
Pe tavă-n versuri sufletul să-mi pun,
Că-i vechi şi astăzi nu-i deloc estetic,
Dac-aş putea să-ncerc să mi-l adun.

Dar cum s-adun iubirea pentru semeni,
Când vreau s-o-mpart şi chiar s-o răspândesc?
Iubirea este pentru toate germeni,
Cum aş putea în palme s-o strivesc?

Mi-e greu şi mi-este bine şi mi-e dor
De verdele din casa părintească,
De cei ce m-au crescut lângă izvor,
Cu-atâta dragoste în casa noastră.

Bunicii nu mai sunt de mult pe glie
Şi dor îmi e de ei, un dor nespus,
Mi-aş fi dorit c-aicea să mai fie
Şi Dumnezeu să-i mai aştepte sus.

Mai simt încă mirosul de pâine
Scoasă din cuptor aburind pe târnaţ,
Salivam văzând-o atât de bine
Şi înfulecam o coajă cu nesaţ.

Bunica nu-i, dar gustul de plăcinte
În suflet mi-a rămas nestingherit,
De ea, te rog, ai grijă, Tu, Părinte,
Acolo-n cerul Tău neostoit!

Şi e miracol azi să-ţi fie vie
Imaginea aceea de copil,
Să simţi iubirea ca-n copilărie,
Dar astăzi şi amorul e senil.

Un clopot bate iar în depărtare
Şi o lumânare se aprinde;
O toacă mai răsună prin sertare,
Un vis încercând a mai cuprinde.

Şi lacul verde-i parcă tulburat
De răul ce în unde-i cade adesea,
Copiii pietre-n el au aruncat
Şi le-a stropit cu harul lui tandreţea.