Iubire şi dincolo de moarte

Era noapte...întunericul brăzda zarea şi razele lunii o încălzeau, deşi întunecimea sufletului ei nu lăsa să pătrundă nici măcar o scânteie de lumină. Simţea cum o cheamă înălţimile mai mult decât ţărâna, pentru că ştia că acolo sunt sufletele celor buni, acolo e sufletul lui. Era târziu. Dar ce conta? Pe ea n-o mai speria întunericul, dimpotrivă, el este cel ce-i dă viaţă, ce o hrăneşte. Întunericul e cel ce-i dă puterea să iubească o amintire, o amintire atât de vie pentru ea şi totuşi atât de ştearsă pentru ceilalţi. L-a iubit mai mult decât pot demonstra cuvintele!
Dar deodată, în acel întuneric se făcu lumină. Razele lunii pătrunseră prin fereastră în cameră. Uimirea ei a luat proporţii. Ce se întâmplă? Cine-mi tulbură moartea? Te rog, Doamne, nu-mi lua întunericul! Lasă-mi-l!!! Întunericul e viaţa mea, e tot ce mi-a rămas de la el! Nu mai am nimic...nimic, pentru că sunt un nimic!!! În acea clipă, parcă un fulger i-a străpuns mintea. Ciudat...Toate începuseră să i se para banale, şi întunericul, şi viaţa, şi moartea. Nu-şi dorea decât... Două păsărele se opriseră pe pervazul ferestrei şi începură să cânte atât de frumos, încât o înduioşară, iar steaua existenţei şi-a îndreptat lumina dătătoare de viaţă spre ea. Miracolul se produse...Oare unde sunt? Ce frumos este! Sau era? Se găsea în braţele lui pe malul unui lac dintre munţi. Îmbrăţişaţi, veneticul timpurilor de neagră vibraţie cu zarea întunericului primenită de culori, priveau reflectarea lunii în lac şi le era imposibil să creadă.
- Oare e adevărat? Oare nu visăm? Şi tu eşti al meu şi eşti aici cu mine? se intreba ea.
Şi el mereu îi răspundea prin îmbrăţişări şi sărutări fierbinţi. Aceea era lumea lor, lumea fericirilor eterne care le-a fost interzisă. Era lumea incandescenţelor veşnice. Trăia cu adevărat acele simţiri, dar orele i se păreau clipe şi nu vroia să mai plece. Se temea că n-o să-l mai revadă niciodată. Şi se temea să rămână pentru a nu-l sufoca cu dragostea ei. Tavi simţind că e timpul să plece, îi zise:
- Vino cu mine acolo unde chemarea mea nu se aude în vorbe, ci e mistuită de simţiri şi vibraţii, în inconfundabila sferă a iubirii! În lumea mea timpul este etern şi vieţile nu se consumă precum clipele! Vino cu mine în lumea noastră şi împreună vom inventa fericirea! Vom trăi în adevăr, pentru că adevărul există deja în noi. Nu pot să exist in afara acestei lumi! Nu pot, pentru că viaţa nu îmi aparţine...Mă vei urma sau te vei lăsa cuprinsă de vraiştea obişnuinţei şi-a ţărânii? Nu-ţi fie teamă! Vei fi cu mine. Vom fi doar amândoi, şi nu în ariditatea iadului material, ci într-o lume în care împlinirile înlănţuite prin iubirea noastră vor fi eliberate. N-a îndrăznit nimeni să deschidă până acum poarta cetăţii mele, pentru că am ţinut-o ferecată pentru tine. Eu m-am născut şi-am început să mor odată cu amintirea. Acum nu mai sunt...
Tania închise ochii pentru o clipă, dar redeschizându-i se trezi din nou în camera ei goală, întunecoasă şi rece. Nu ştia ce se întâmplă, dacă ceea ce a trăit este real sau a fost doar un vis. Dar îi simţea îmbrăţişarea atât de fierbinte şi săruturile atât de dulci. Zâmbetul lui i s-a implantat în minte şi-a început şi ea să zâmbească, aşa în întuneric. O durea singurătatea, o durea enorm, dar nu mai simţea golul imens de la început. Inima i se umpluse de iubire, şi nu pentru o amintire, ci pentru el, pentru cel care i-a scris numele cu stele pe cerul credinţei, pentru cel care i-a dat un sens existenţei, pentru cel care a ştiut să împartă iubirea, moartea şi viaţa cu ea.
- Iubite, ştiu că acolo unde eşti îngerii planează în jurul tău şi că eşti înconjurat de iubire. Aş vrea ca şi iubirea mea eternă pentru tine să te ajungă. Ştiu că vei fi cu mine mereu, atâta timp cât voi fi pe pământ şi chiar dincolo de viaţa asta pământească şi că mă vei aştepta acolo într-o bună zi. Iubirea ta născută din lumină şi întuneric îmi dă viaţă şi-mi dă puterea să merg înainte.
Tania nu ştia cum a ajuns acolo, dar acum era aşezată pe mormântul lui întinerit de flori şi de miresmele văzduhului. Lacrimile-i se scurgeau încetişor printre tăceri adânci spre trupul lui neînsufleţit, dar ea simţea că sufletul lui e în sufletul ei şi că nimeni niciodată nu-i va mai despărţi. Se îndepărtă de mormânt cu teamă şi se-ndreptă spre casă plină de ea însăşi şi plină de el, plină de prea plinul iubirii. S-au regăsit...Era al ei! Era al lui! Erau ai vieţii! Moartea nu-i va mai captura şi nu-i va mai despărţi niciodată, pentru că ei sunt un singur suflet, o singură stea, un singur univers...şi dragostea nu moare niciodată...