Omul durerii

Ascult cu drag cum curge lin izvorul
Şi ţes un cântec acvirat în dor,
Copacii îşi mişcă trupul după vântul
Ce bate în tăcere răbdător.

Privesc cum floarea îşi scutură marama
De parc-ar vrea să calce spre-asfinţit
Şi mă simt mică ca atunci când mama
Mi-a-ndreptat ochii către răsărit.

S-a-nserat în munte, parcă stă să ploaie,
Ecoul se aude-n depărtări;
A dumneavoastră privire mă înmoaie,
Simţind durerea dincolo de zări.

Calzi şi blânzi ochii vi aţintiţi spre munte
De parc-acolo-i viaţa ce-a trecut
Şi doare crucea ce o purtaţi pe frunte,
Să vă alin durerea aş fi vrut!

Om al durerii, azi port în mine urma
Ce ai lăsat-o făr’ să fi dorit
În sufletu-mi ce-ncearcă s-alunge teama
C-am îndrăznit şi-n inima-am privit.

Pe chipul brăzdat de riduri şi de soare
Se mai întorc azi lacrimi la izvor,
Priveşti absent, deşi încă te doare
Şi ştii că-n viaţă nimic nu-i uşor.

E noaptea ta, cerul te îmbrăţişează,
Căci Dumnezeu de tine a aflat,
Ochii îţi sunt trişti, dar nu uita: visează!
Rana din piept de mult s-a vindecat.

Te împleticeşti şi nu mai ai putere,
Simţindu-te azi singur pe pământ
Şi-aştepţi o moarte să te ia pe mare
C-ai obosit să mori, deşi trăind.

Muntele te-mbracă ca pe-un falnic mire,
Oblojind cu taină chemarea ta,
Brazii îţi împletesc cămaşa din fire,
Dornici se ’nalţă spre-a ţi-o arăta.

Pe cărări uitate, nedescoperite,
Desculţ de-mbrăţişare tu păşeşti,
Laşi umbra să ţi se piardă pe morminte
Să vezi dacă speranţă mai găseşti.

Şi ca o reverenţă în prăbuşire
Cauţi motivul de a mai trăi,
Ţi-aduci aminte de o mare iubire
Şi-ţi dai acordul spre a te jertfi.