Pe vârful muntelui

Privesc muntele din faţa mea şi-mi gâdil gândul în dorinţa de a nu-mi vedea micimea şi nesiguranţa în faţa lui. Suntem oare prea obosiţi, astfel încât nu mai îndrăznim să credem că omul a învins neputinţa şi a atins imposibilul? Căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu.”

Privesc tăcută muntele şi mi-e greu să nu mă gândesc la Prometeu, titanul care înlănţuit de Zeus pe muntele Kazbek din Caucaz, un vultur îi devorează zilnic ficatul care peste noapte se regenerează, până în clipa în care Heracles ucide vulturul cu una din săgeţile sale otrăvite şi-l eliberează pe Prometeu.

Adesea fiecare dintre noi se simte un Prometeu înlănţuit pe un munte şi aşteptăm să fim găsiţi în desimea pădurii şi salvaţi pentru totdeauna. Cu sufletul zdrenţuit parcă de răutăţile acestei lumi, îmi închipui un Nietzsche stând la masa de scris, pierdut printre gânduri şi hârtii, aşteptând momentul oportun de a sări la gâtul Celui despre care credea că a murit. Mă impresionează până la lacrimi „ucigaşul lui Dumnezeu” care zace la masa lui de scris în acea încăpere mică şi rece lângă un cadavru şi nu se teme. „E greu să trăieşti printre oameni, fiindcă-i greu să taci”, spunea cu îndârjire. Şi totuşi, n-a tăcut. A strigat chiar dincolo de graniţele omeneşti: „ceea ce nu mă ucide , mă face mai puternic.”

Durerea nu e divină, dar e necesară. Undeva am citit că şi mormintele mor în această lume bizară. Şi dacă şi mormintele mor, ce mai rămâne? Oare piramidele nu au fost construite pentru a încerca să învingă moartea? Ele încă există după atâtea mii de ani. Timpul şi oamenii nu le-au distrus de tot, deci n-au murit. Cadavrele se perindă prin faţa noastră dorind să ne arate esenţa, esenţa începutului şi sfârşitului, esenţa primordială a vieţii.

Asemenea lui Nietzsche care o viaţă întreagă L-a negat şi „ucis” pe Dumnezeu, Emil Cioran în scrierile sale s-a revoltat asupra divinităţii încercând să înţeleagă...Poate că nici unul dintre ei n-a înţeles în final că doar omul care iubeşte viaţa şi lumina poate avea şansa de a se război cu divinitatea. Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cine te-ar mai putea lovi şi cu ce arme? Devii imun la tot ce te înconjoară, pentru că frica dispare treptat şi „teama te face conştient” (E.Cioran). Nu degeaba G.Liiceanu în cartea sa Itinerariile unei vieţi îl numea pe E.Cioran „Nietzsche contemporan”. Interesantă asemănare, pentru că-i admir în neştiinţa mea pe amândoi. Mi-e greu să nu mă identific la un moment dat cu fiecare. Mi-e greu să nu mă văd pe drumul care duce spre piscul muntelui, indiferent că sunt în faţa divinităţii certându-mă cu El, asemenea lui Cioran, sau asemenea lui Nietzsche „ucigându-L” şi punând pe tron supraomul. Mi-e teamă să-mi imaginez cum aş fi şi ce aş fi, căci frica apare treptat şi piere elanul revoltei şi paşii se intorc din drum uitând pentru ce am plecat şi încotro trebuiau să mă îndrepte paşii. Puterea zace în noi atâtat timp cât credem în lumină, în dragoste, în viaţă. Eu n-am avut curajul să strig atât de tare ce mă doare, dar a făcut-o tăcerea, căci şi tăcerea ascunde tainele ei. Şi odată cu ea, tot ce există. Trebuie să mărturisesc că teama exista în mine încă de la început, că am vrut să o alung, dar m-am trezit cu un maldăr de lacrimi transformate ulterior în boabe de cuvinte.

Muntele e la doi paşi de mine. Mă aşteaptă să urc în vârf şi să-i adulmec profunzimea. Viaţa e asemenea acestui munte. Mereu trebuie să urci neştiind ce vei întâlni în cale şi dacă vei reuşi să ajungi vreodată, să urci şi să urci din nou, cu dorinţa firbând în vene de a ajunge în vârf. Suntem fericiţi acolo sus, în ciuda suferinţelor şi încercărilor prin care am trecut pentru a ajunge acolo. Rătăcim o vreme, ca în final să ne atragă ceva din desimea pădurii şi să dorim să vedem ce este, să căutăm altceva, plictisiţi de atâta fericire de a ne afla pe vârful muntelui. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de vârful muntelui spre care am tins atât şi pentru care am îndurat multe şi neştiute încercări. Ne afundăm în jungla carbonizată a muntelui în speranţa că vom regăsi cărarea care duce în vârf. Adesea regretăm că am lăsat piscul pentru junglă, dar poate că altfel nu ne-am fi găsit niciodată liniştea de a nu fi încercat. Nu vreau să fiu o blazată sau o mizantropa! Ci vreau să cred că dincolo de toate acestea există CEVA al cărui înţeles îl voi cuprinde în cele din urmă, nu doar prin puterea cuvintelor. Copacii, soarele, frunzele, muşchiul pământului, izvoarele cu apă cristalină şi tot ce înseamnă natură, m-au învăţat ceva ce şcoala n-a putut-o face, că iubesc lumea nu pentru ceea ce este, ci pentru că Dumnezeu a creat-o; că iubesc viaţa, nu pentru că o am, ci pentru că Dumnezeu mi-a dăruit-o; că iubesc suferinţa, nu pentru că am îndrăznit să visez mai mult, ci pentru că dincolo de ea se întrezăreşte timidă lumina. Acum îi înţeleg pe cei orbi care au spus că au nevoie să vadă lumina. Noi, cei care vedem, avem un dezavantaj: nu o putem vedea cu ochii trupului. În schimb, cei orbi la trup, zăresc lumina cu sufletul lor curat. Mă uit cu îndrăzneală la păsările care zboară deasupra pădurii spre pisc şi mă întreb: ce s-ar întâmpla dacă nu ar avea câte un copac să se odihnească şi apoi cu elan să o ia de la capăt?

Sunt mândră (şi nu sunt deloc lipsită de modestie când spun asta) şi fericită în acelaşi timp, că pot să-mi odihnesc trupul şi sufletul sub aripile Tale, Doamne! Eşti atât de minunat, încât oricăt de mult aş încerca să mă plictisesc sub braţul Tău, nu pot! Sub ocrotirea Ta e pace, e lumină, e dragoste. Şi pot să spun cu îndrăzneală că sub braţele Tale puternice trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.

Cei care au rămas pe pisc au renunţat să viseze, dar nu s-au gândit la faptul că acel pisc nu le aparţine, deoarece nu prin credinţă au ajuns sus.

Această dragoste încerc s-o înţeleg prin prisma mea de om, dar nu pot. Esenţa acestei iubiri nemărginite şi necondiţionate nu poate fi cuprinsă. Şi poate acesta îi e rostul...de a nu lăsa urme acolo unde paşii calcă adânc. Uneori durerea mă face să cred că totul a durat doar o clipă...şi mă trezesc...mereu pe-acelaşi munte cu ochii aţintiţi sus. Eşti acolo! Ştiu că eşti acolo! Dar mai ştiu că eşti şi aici, pe cale, cu mine. Au! Am căzut lovindu-mă de pietre şi de crengile copacilor. Nu pot să mă ridic, sângerez şi parcă crengile se tot lipesc de mine, îmi strâng trupul! Mă doare! Doamne! Doamne, scapă-mă! Şi Domnul desface crengile lipite de trupul meu, îmi şterge piciorul plin de sânge, îmi leagă rănile şi mă ia pe braţe. Cu paşi mărunţi mă poartă El prin desimea pădurii şi mă duce în vârf, în siguranţă. Cunoşti o dragoste mai mare? Eu nu şi nici nu vreau sa cunosc alta vreodată, căci aceasta mi-e de-ajuns...