Clăbuc înspre soare

Ploaie, cum cazi tu astăzi peste mine
Cu stropii tăi mari, reci şi incolori,
Pătrunzi adânc în suflet şi prin tine
Văd lumea aceea de dincolo de nori.

Ploaie, tu râzi când simţi fior în trupu-mi
Cum se scurge-ncet din vale spre izvor
Şi carnea ce o port uşor strivindu-mi,
Dând de înţeles că-s doar un muritor.

Dar nu mor eu, căci tu mă iei alături,
Mă porţi prin văi, prin munţi şi prin câmpii;
Aş vrea să zbor asemeni cu-acei fluturi
Ce nu trăiesc decât o sfântă zi.

Dezmierzi o lumină ce parcă-i flămândă
De tina din mine, de har şi de plâns,
Mă naşti din clăbuc şi mă duci până-n tindă
Şi la pieptu-ţi de pace mă-nfăşori strâns.

Miroase-a cer şi miroase a pâine,
Şi fumul a smirnă miroase-n trecut;
Sunt paşii se calcă adânc înspre mâine,
Arzând mocnind seva din orice clăbuc.

Sinoade de picuri mă cheamă la sfat,
Urmând misticismul din golul uitării,
Nimicul se sfarmă, se face uitat,
Concentrat fiind către legea iertării.

O, iartă-mă, ploaie, că mă picur şi eu!
Ceru-mi e-n suflet o flacără mare;
Azi mă scurg cu un gând şi atâta mai vreau:
Să laşi să mă storc întet către soare...