Reverii

Amurg…undeva…acolo…departe…
Privesc în tăcere cum arde de dragoste universul, cum sfâşie prin sărutările sale bolta nocturnă. Privesc începutul! Nu ştiu ce început, dar e un început. M-a atins pentru o clipă rochia frumoasei mirese de foc. Părea atât de plină de viaţă! Era înveşmântată cu petale din florile grădinii albastre, furate de incertitudini şi de vulturii speranţei. Icoana ei mi-a rămas în minte asemeni luminii magice pe care o zăresc uneori, fără să ajung la ea vreodată. Vreau să învăţ să-mi unesc sufletul cu mintea prin adânci tăceri răsfirate în tainele existenţei. Vreau să învăţ să mă înalţ de la pământ prin cuvinte deschise spre cerul fiinţei şi nefiinţei. Vreau să învăţ să colind spaţiile infinite din mine însămi . Vreau să învăţ să devin eternitate, eternitatea unui gând, eternitatea unor simţăminte create de plenitudinea vieţii. În fiecare colţ al sufletului meu există o stea, există o făclie care aşteaptă să fie aprinsă de un ochi al dorului de viaţă!
Învaţă-mă, Doamne, să fiu muzică!
Învaţă-mi universul trupesc să cânte muzica credinţei! Învaţă-mă să zburd de fericire printre laurii zorilor! Am înţeles că viaţa îi calcă în picioare pe cei ce nu ştiu să i se supună.
Privesc…privesc infinitul…acolo…departe…E un infinit aparte, deoarece e infinitul meu! E infinitul Luceafărului de noapte!
Aş vrea să mineralizez sensurile cuvintelor şi să le transform în stropi de ploaie sau în fulgi de nea. Privesc în oglindă dincolo de imagine, dincolo de timp. Găsesc aripile viselor care mi-au fost furate. Le-am căutat atâta timp şi doar acum le-am găsit. Poate peste câteva clipe sau peste ani îmi voi relua zborul.
Stau ascultând foşnetul înălţimilor, ritmurile muzicale din albul zăpezii. Stau şi privesc cum se sacralizează melodiile dorului. Cred că mi-aş putea regăsi printre ele calea ce duce dincolo de Luceafărul de noapte. Şi cum să descopăr acest grai când tot ce duce spre mine duce spre cer?
Eu sunt zâmbetul tinereţii, sunt roua de pe firele plăpânde de iarbă, sunt adierea vântului de toamnă, sunt un gând răzleţ ce se înalţă pentru a se purifica şi căzând din nou se împrospătează mereu; eu sunt călăuza timpurilor topite în ceara amurgului, sunt străina fără nume a universului. În sufletul meu e devreme şi liniştea pluteşte în atmosfera încărcată de timp. E noapte şi totuşi…e atâta lumină!! E o lume flămândă de dor şi de clipe, o lume flămândă de Tine, Doamne!!!
Mă cheamă ploaia, mă cheamă muzica…Şi mă las mistuită…