Franturi de vremuri

Timp…zbor in eter…si ingeri…Ciudat cum viata te joaca pe degete! Hiii! Ingeri…Dar tu esti ingerul meu!!!Cat de mult as vrea sa inteleg! Aripile tale ma ocroteau, ma umpleau de dragoste si emotie de fiecare data cand zburam cu tine! Erai al meu! Eram a ta! Stiai ca si ingerii mor? Stiai ca valurile inspumate ale marii te pot atinge si te pot determina sa cazi…sa cazi…sa te afunzi din ce in ce mai mult intr-o prapastie indepartata de lume? Ar fi fost prea usor sa mori aas de usor, nu? Te pierzi in totalitate si-ti doresti sa plutesti, darn u mai poti. Esti singur…singur…singur…Si spuneai ca iubesti! Ah, ce iubire, tu inger din prapastia uitarii! Ai stiut sa lovesti, dar am lovit cu propriile-ti arme!
Atingeri…si ingeri…si vise care au cazut inainte de se avanta in zbor. Culori…atatea culori…si totusi visul de a fi e acelasi…negru? Gri oare? Sau rosu? Dragoste…Dragoste!!! Doamne, cata iubire ne-ai daruit! Doamne, cum am atins-o, cum am simtit-o, cum am indraznit s-o luam in propriile maini si sa ne simtim dintrodata sorii universului care traiesc numai si numai pentru asta! Iarta-ne, Doamne! Iarta-ne curajul de a crede ca iubirea se primeste si se daruieste cu usurinta, ca nimic nu mai conteaza si ca totul piere in urma ei! Iarta-ne iubirea inconstienta!
Din nou ingeri…Eram ingerii Tai! Doi indragostiti care au invatat sa cucereasca universul prin farmecul lor, prin dragostea ce nu inceta sa creasca.
Acum…numai singuratatea ne ocoleste…Asa spui tu, dar stim amandoi ca acel gol ne apropie pasii. Ce ironie, nu? Ieri existam unul pentru celalalt si hoinaream impreuna ca doi nebuni prin cele ma inalte zari unde puteam gasi fericirea! Azi…hoinarim si azi, dar prin coclauri unde nu poate intra decat unul singur. Ne cautam reciproc! Ma caut pe mine, te caut pe tine! Caut acel tot unitar care eram cand traiam! Sa fii murit de tot?! Sau vietuieste inca…Asa de multe intrebari imi inunda sufletul! De ce nu esti aici ca sa imi raspunzi? De ce continui sa fugi? Sau eu sunt cea care fuge de iubire?! Ma coplesea emotia imbratisarii tale, apropierea ta! Iti simteam respiratia si imi doream sa te simt asa intreaga viata!
De ce? De ce inca te caut? De ce nu pot accepta faptul ca nu mai esti, ca esti undeva unde Dumnezeu nu ma vrea acum?
Aripi…flori…morminte…Morminte vesele…Exista si asa ceva? Poate ca da. Si atunci de ce plag pe mormantul inimii mele? Sunt atatea flori! Si nu aveam nevoie de cuvinte. Aveam totul! Te aveam pe tine! Si TU erai “totul meu”!