Cuib de dor românesc

Mi-e dor si dor fărâmele esenţei
Unei iubiri ce a apus cândva.
Un strop…Ah, doar atât cerusem Doamnei,
Dar m-a lovit puternic cu ceva.

Mi-a spus ca eu nu merit fericirea,
Că sunt un om încins de prea mult dor!
În al meu suflet arde veşnicia
Răsfrântă dintr-o apă de izvor!

Mi-e dor să simt din nou pământul cald
Sub picioare flămânde de tină,
Mi-e dor şi de vatră, de ceasul pribeag,
Mi-e dor şi de Iubirea divină.

Doamne, mi-e dor! Mi-e dor de tine, mamă!
Tu, Doamna Fericirii de demult,
Tu, Frumuseţea clipei dintr-o mană,
Icoana unui sfeşnic pe pământ.

De tine, tată drag, mi-e dor mereu
Şi viaţa-mi trece printre mâini stropite
Cu apa siguranţei de-al tău “eu”,
Fiind zidarul clipei răstignite.

Cobori, te rog, o Doamna vieţii mele,
Din cerul tău de îngeri preamărit!
Cobori Mireasă-nvăluită-n stele
Şi unge-mă cu mirul tău sfinţit!

Tu poţi să dai viaţă azi tristeţii
Şi poţi s-aprinzi o torţă de argint;
Atinge-mă cu arma frumuseţii
Şi dă-mi un suflet ca să pot să simt!

Dansezi printre focare de lumină
Cu flori pe chipul tău încarcerat,
În ochiul unui venetic doar rouă
Ai fost si vei rămâne neîncetat.

Iubire pură, de ce taci şi acum
Când mi-i îndrept spre tine paşii mei?
Călăuzeşte-mă să urc pe-al tău drum
Şi dă-mi putere ca să fiu ca ei!

Ei?...Simpli oameni cu dorul în vine,
Desculţi colindând eternul mister;
Uneori chiar şi-n traista cu pâine
Purtându-te cu taina unui cer.

Sunt cei ce n-au uitat că tu exişti
În orice colţ al ţării vom pătrunde,
Ca o floare de colţ, tu, Doamnă, creşti,
Nu doar în cer, ci-n valuri şi prin unde.

Mi-e dor sa urc pe scările fiinţei,
Mi-e dor sa pasc idei, fărâme, şoapte…
Din senectutea filosoafă-a ştiinţei
SĂ FIU PUŢIN DIN TOT ŞI TOT DIN TOATE!