Plânsetul lui Cioran sau bocetul morţii

„Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi”
(Emil Cioran, Pe culmile disperării, p.75)

A scrie sau a vorbi despre Cioran e ca şi cum te-ai urca în vârful unui munte şi ai privi necuprinsul. Ai medita asupra existenţei tale şi, la început, n-ai înţelege nimic. Te-ai trezi cu un amalgam de întrebări năpustindu-se în minte. Dar nu cedezi. Chiar dacă nu ai un răspuns, tu încă îl cauţi. Îl cauţi în cuvinte, în stări sufleteşti, în lucruri, în oameni… îl cauţi o vreme. Eşti conştient oare de schimbările petrecute în tine, în timpul căutării? Dar de capcane? Sau despre metamorfozele ţintei în timp ce cauţi? Era aici, în sufletul lui E. Cioran, în sufletul tău. Esenţa unei întrebări neobosite se afla chiar sub ochii tăi.
Citind puţin din aforismele sale, la o primă privire, gândul care ţi se năzăreşte în minte e că omul care a scris acele rânduri a fost un nebun. Nebun?! Ce înseamnă să fii nebun? Un om „sfâşiat pe dinăuntru” care nu găseşte o cale de evadare din sine însuşi decât prin exprimarea obsesiilor şi a tensiunilor sale, poate fi un nebun? Un om care luptă, nu împotriva lumii, ci împotriva unei forţe mult mai mari, a oboselii sale de lume, e nebun? O fiinţă în care se zbat toate contradicţiile esenţiale ale existenţei? Un spirit viu cu „furie şi pasiune” sunt un strigăt puternic spre viaţă, poate fi considerat nebun?!
Şi chiar dacă ideile şi stările lui Cioran nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu ale mele, îl admir şi-l respect pe acest nebun al generaţiei ’30. „Şi pentru că am vrut să fiu înţelept ca nimeni altul, nu-s decât un nebun printre nebuni” (Tratat de descompunere, p.265).
Să-l critic şi să-l condamn ca alţii? Nu! Ar fi o greşeală şi eu aş fi ca ceilalţi. Fiecare are dreptul la o părere. Şi chiar dacă toată viaţa a fost obsedat de moarte, de fapt, Cioran şi-a trăit moartea în viaţă şi viaţa în moarte. A fost un copil al morţii şi un copil al lui Dumnezeu, căci toţi suntem copii ai lui Dumnezeu. În spatele marelui pesimism, deşi este greu de crezut, se ascundea o speranţă, un optimism la cele mai înalte cote. Filosofia lui Cioran e un strigăt în pustiu, e un plânset amar şi o rugăciune pentru dobândirea vieţii interioare. Sufletul lui devenise un mormânt… şi era greu să-l încălzeşti. Nici soarele nu mai avea putere asupra lui. Salvarea era chiar moartea fizică pentru redobândirea vieţii spirituale, a veşniciei la care visase atât de mult. Nimic nu l-ar fi putut face mai fericit. Într-o legendă arabă, se spune că un căutător porneşte în lume să găsească o comoară la care visează zi şi noapte. După ani de peregrinări într-o ţară îndepărtată, un înţelept îi dă răspunsul: comoara căutată nu e altundeva decât în subsolul casei de unde a plecat… Căutătorul nostru se întoarce acasă şi găseşte, bineînţeles, comoara. Cioran a fost mereu un căutător de comori. Comoara lui era el însuşi. Îşi căuta sinele. L-a căutat mai mult în moarte, în tristeţe, durere, singurătate. Poate că l-a găsit sau poate că încă îl mai caută. Cioran simte că nimeni nu şi-a asumat singurătatea şi moartea. Înţelege că „viaţa nu are sens decât dacă reuşeşti să faci ceea ce vrei”. Înţelege că şi drumul său este un drum de urmat şi că tot ce e în jur înseamnă viaţă! O … altfel de viaţă! „Misiunea mea este să sufăr pentru toţi cei care suferă fără s-o ştie. Trebuia să plătesc pentru ei, să le ispăşesc inconştienţa, norocul pe care îl au de a nu-şi da seama cât de nefericiţi” (Despre neajunsul de a te fi născut, p.120). Când ai curajul să-ţi duci durerea până la limita suportabilului, cu ce armă te-ar mai putea lovi cineva? Devii imun. Şi ştii că poţi suporta orice. Şi ştii că şi răul poate fi sfidat, când nu te mai poate atinge. Pentru că frica… dispare treptat. Şi totuşi… „Teama te face conştient” (Despre neajunsul de a te fi născut, p.85), căci ”Moartea-mi piară pe creştet. Strop cu strop.” (Îndreptat pătimaş). Nicicând nu s-a temut de moarte, dar a scris tot timpul despre ea. Nu e uşor ca la 21 de ani să contempli moartea prin ochii lui Cioran. La o anume pagină din Tratat de descompunere (p.96), găseşti că „fiecare e pentru sine unicul punct fix în univers. Iar cel care moare pentru o idee, moare pentru ideea lui, dar ideea lui e viaţa lui”. Eu cred că există o durere care te obligă să lupţi, mai ales când lupţi pentru o idee. Cioran a luptat pentru această idee care i-a suprimat însăşi viaţa. A luptat zi şi noapte pentru viaţa lui, cu gândul sinuciderii, gând care i-a purtat paşii înainte. Moartea, „sublim la îndemâna fiecăruia”, introduce ordine în infinit; datorită ei devii contemporan cu tine însuţi. Ea este privită în raport cu dorinţa de a muri, care, fiind încercată multă vreme, trimite la cunoaşterea dezgustului de moarte. Această dorinţă devine o revelaţie a vieţii şi un loc în care se împlineşte gustul singurătăţii. Ea „exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru”, anume dorinţa de a refuza viitorului surprizele prin faptul că moartea este scoasă din registrul necunoscutului, al vidului.
Astfel, apare o superioritate în faţa morţii. „Ne murim moartea trăind”. (Amurgul gândurilor). Reeditarea dorinţei de a muri te dezleagă de moarte şi te determină să nu uiţi că eşti. El nu se revoltă împotriva morţii, ci împotriva felului de a muri al oamenilor. Cioran a simţit singurătatea, ajungând în final să declare să punctul comun pe care-l are omul cu Dumnezeu şi cu diavolul este singurătatea, doar că omul este mai singur decât Dumnezeu. „Singur ai fost şi singur vei rămâne”. Singurătatea te nemijlocit în esenţă, ai acces prin ea la fondul intim al lucrurilor. Drama ei este dată de nepotivirea dintre Dumnezeu şi viaţă, fiind o dimensiune esenţială a omului, în raport cu sine însuşi, nu în raport cu altul. Plictiseala, „rana deschisă a vieţii ” sale, prin care se poate accede la Dumnezeu, este văzută în raport cu timpul, considerată rezultatul vidului din om şi din timp, îngroaşă timpul, obiectele devenind transparente. Singura greşeală a sa este că a deschis ochii, a privit sub toate măştile existente. Poate nu le-a descoperit chiar pe toate, dar un lucru este evident, răzbate din interior spre exterior: Ne iubim prea mult pe noi înşine. Şi nu e vina noastră… este a cuiva… trebuie să fie a cuiva. Şi totuşi, nimeni nu merită să poarte această vină, nimeni. Este acel ceva omniprezent pe care nici eu nu pot să-l definesc pentru că asta ar însemna să răstorn legile umanităţii. „Alfa şi Omega”, Începutul şi Sfârşitul pe care Cioran l-e negat toată viaţa, dar nu s-a vindecat niciodată. Acest „gnostic contemporan”, „daimon lăuntric” (Fernando Salvater, Eseu despre Cioran). Cioran şi-a descoperit acea putere, acel sentiment de măreţie spirituală, de intensitate interioară, de luciditate supremă. A văzut lumea altfel decât alţii! Îl putem acuza de acest lucru? „Cine-i fără de păcat să arunce primul piatra”. A scris despre ceea ce este, simte şi gândeşte şi a fost întâmpinat de un zid rece de indiferenţă. Dar nu erau şi nu suntem cu nimic mai buni. Pur şi simplu, suntem un tot indescriptibil şi refuzăm cu tărie să acceptăm această idee. Şi … atâta vreme cât nu mergi către ceva stabilit în mintea t, nu vei ajunge nicăieri. Vei balansa, asemenea acestui „Nietzsche contemporan” (G. Liiceanu – Itinerariile unei vieţi) între stări contradictorii, dus de pe un tărâm pe altul. Trăind la întâmplare, e firesc să nu poţi crede în ceva. Iar ura nu trebuie să pună stăpânire pe tine. Toate se vor întoarce împotriva ta, otrăvindu-ţi sufletul. Sufletul prietenului nostru Cioran nu a fost otrăvit în totalitate de pesimism, dar a fost purtat un timp îndelungat pe culmile disperării, acolo unde nu poate fi privit decât neantul şi unde nu se poate închina un cult adevărat decât Infinitului. ”Am devenit centrul urii mele. Îmi uram ţara, urâsem pe toată lumea şi întreg universul: nu îmi mai rămânea decât să mă urăsc pe mine, ceea ce am făcut pe calea ocolită a disperării”. (Ţara mea, p.24). Cioran descrie o traiectorie paradoxal ascendentă spre experienţele ultime ale disperării, ale cărei „culmi ultime” sunt singurele adevărate întrucât ele implică esenţial prăbuşirea.
De o „sensibilitate argonică”, după cum spunea Şerban Cioculescu, el ajunge la conştiinţa prezenţei neantului în structurile vieţii şi se simte la 22 de ani deja un „specialist al morţii”, considerând că „arta adevărată este arta de a muri”. Noi nu avem nevoie de idei, ci de obsesii. Cunoaşterea multă dezgustă; încântă doar cunoştinţa puţină. De aceea o lume de înţelepţi ar fi cea mai antipatică lume, fiindcă înţeleptul este rezervat, comod, fricos, resemnat în a fi înţelept, în loc de a trăi, a simţi, a dori, a aştepta ceva. Înţelepţii să fie izolaţi şi arestaţi sub vina lipsei de foc interior. La baza viitorului umanităţii stă experienţa capitală a purificării interioare („baia de foc”) ce are drept consecinţă răsturnarea concepţiei tradiţionale despre dualitatea spirit-corp. Spiritul nu este decât o „anomalie”, „fructul unei maladii a vieţii”. Spiritul e opera nefericirii în dragoste, înflorind pe ruinele vieţii, el e un deficit de vitalitate şi e susţinut de boală şi de chinurile fizice. În decorul unei viziuni catastrofice încărcate de fatalitate în care proiectează o lume proprie interiorizată, cunoaşterea este „o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii”.
„Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere – doliul acestei lumi”.
Omul e o absenţă, singurătatea şi orgoliul sunt singurele lui „rele pozitive” „eşti năpădit pozitiv de lipsuri” (Îndreptar pătimaş). Şi nu poţi să-ţi înăbuşi „menirea negativă”. „Falsul absolut al sexului slab” nu va reuşi să lecuiască singurătatea, deşi „văd carnea în jurul meu”.
Ce este omul? Ce înseamnă a fi om pentru Cioran? Omul e „o holdă de neînţelegeri”, bântuit de „pacostea cunoaşterii”, e „un animal ce poate suferi pentru ceea ce nu este”. „Eu-l e o operă de artă ce se hrăneşte din suferinţa la a cărei potolire ţinteşte religia”. „Omul e artă întrucât e mândru şi singur”. „Ce definiţie mai frumoasă ca aceasta ar putea exista?! „Omul e artă!” Doamne! Cât de frumoasă e uneori această artă şi cum te poate umple de lumină! Cioran credea că universul nu există, există doar un „eu – specialist în problema morţii”. „Omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte”. Dar nu omul contează, ci el ca individ, stările lui maladive, paroxismul lor. Potrivit ideilor lui Cioran, a fi om înseamnă a te identifica cu fenomenul căderii, a fi om e o povară, iar gândul la acesta e însoţit de milă. Oamenii sunt obiecte bune sau rele, şi au nevoie să existe Dumnezeu. Strigătul lui Cioran e un plânset de noapte, adresat, nu doar celor creaţi ca şi dânsul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci chiar divinităţii. „Nu-i iubesc pe oameni şi nu sunt deloc mândru că sunt om”. Oare, dacă n-ar fi fost om ce-ar fi ales E. Cioran să fie?! O floare, un animal, o idee, un gând…? Sau un cer de întrebări pentru mâine? Cioran nu e doar un om; a fost o stea şi este o stea pe cerul vieţii filosofiei româneşti, şi nu numai. Spunea mereu că filosofia e mediocră şi cugetă la o temperatură scăzută. În filosofie nimic nu e direct, totul e de un rang inferior, şi uneori e prea „suportabilă”. Filosofii şi-au ales ridicola profesie de a lua lumea în serios. Filosofii sunt agenţii meschini ai absolutului, pentru că îşi organizează până şi tristeţea, făcând din moartea lor o geometrie descompusă.
Ca filosof, nu mai ştii cum să scapi de inima ta omenească. Viaţa şi moartea te îmbie la permanente stări de inspiraţie. Toate ideile ţi se sufocă în sentimente, toate ideile ţi se îneacă în sânge. Important e să simţi absolutul. Filosoful ştie tot, fără să-şi dea seama; îşi dă seama dar nu ştie tot. „Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi că ai fost un filosof şi nu mai eşti”.
E. Cioran scrie pentru sine, niciodată pentru cititor. Preferă sărăcia dacă numai astfel îşi poate păstra independenţa; refuză premiile ce i se aduc. E un gânditor gata să renunţe la metafizică. ”Eu sunt un fals filosof”, „un filosof al străzii, unul dintre fragmentarişti, care trăieşte, gândeşte, ca şi Nietzsche sub formă de explozie”. Ţinta, pentru E. Cioran, e „confuzia absolută” care face din orice filosof un poet. Şi „trebuie să cunoşti filosofie, dar numai ca s-o poţi depăşi”. Cioran vede viaţa ca suprema valoare ce trebuie trăită astfel de parcă ar putea fi pierdută în orice clipă. Trebuie să scoatem din ea mai mult decât permit condiţiile fireşti. Şi cu cât este mai mare singurătatea cu atât şi setea de viaţă este mai mare. În măsura în care te apropii de eternitate, te depărtezi de viaţă. Deşi omul aspiră la eternitate, el iubeşte mai mult timpul, pentru că aici se desfăşoară viaţa. Drept urmare, nu poţi scăpa de timp, fără să scapi de viaţă.
„Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost, fiecare dintre noi găseşte însă unul. Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul. Căci Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile”.
Ce strigăt de disperare şi credinţă poate fi mai puternic ca acesta: „Doamne, fără Tine sunt nebun, şi cu tine înnebunesc!” (Lacrimi şi sfinţi, p.11) „Dumnezeu este”.
Acest „arhimandrit deznădăjduit şi unic al neviabilităţii vieţii noastre” (Fernando Savater) a scris o carte care nu-l reprezintă, după spusele sale, o carte pe care nu trebuie s-o înţelegi, ci s-o simţi – Schimbarea la faţă a României, primul semnal de bucium pentru deşteptarea naţională. „Acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci” (Paris, 22 feb.1990). Orgoliul autorului e prima piatră colţuroasă, dar solidă pe care se va clădi „ edificiul de granit al zilei de mâine” (Toma Macovei). Cioran e bântuit de îndoieli şi nesiguranţe în ce priveşte destinul României pe care-l vede, ba măreţ într-un orizont de flamuri, ba meschin, inexistent. La E. Cioran totul e rătăcire. „De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi rătăci? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina…”. Doamne, cât optimism şi câtă lumină răzbat aceste cuvinte! Lumina nu se poate auzi decât în suflet.
Bolnav de sine însuşi, sfârtecat de conflictul cu inexistenţa problematică a Dumnezeirii, Cioran se revoltă împotriva subistoriei milenare a poporului său, profeţind o purificatoare „schimbare la faţă” a României. Cioran e „bolnav” de România. El iubeşte „istoria României cu o ură grea” şi visează un romantism de amploare universală.
Născut în imperiul Austro-Ungar, părinţii săi au fost deportaţi de unguri în primul război mondial, dar psihologic el se simte apropiat de maghiari. „Sunt o corcitură de maghiar şi român”.
„Românii sunt poporul cel mai sceptic, fără iluzii, zdrobit de istorie”.
Pentru a avea un destin, un neam trebuie să fie mesianic conturându-se în jurul unei idei pe care să o impună cu forţă în faţa tuturor. Doar un „salt istoric” şi o „ruptură fecundă” ar putea mântui românismul de cenuşiul lucidităţii înţelepte şi l-ar proiecta apocaliptic într-un destin. Asta crede E. Cioran. Poate că da, poate că nu. Poporul român are însă un destin şi o credinţă puternică. Deşi şi-a renegat ţara şi poporul, Cioran se integrează totuşi în el: „Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir”. Eu nu pot iubi decât o Românie aşa cum este, cu bune cu rele, cu marea ei credinţă.
„A fi român e un blestem pe care mi-l asum astăzi”, a spus Emil Cioran într-o carte de convorbiri publicată aproape clandestin în 1990, de prietena sa Sylvie Jaudeau, la Editura Corti. A fi blestemat pentru că eşti român?! Nu cred şi nu voi crede niciodată acest lucru. Blestem e, poate, să fii român şi să trăieşti în România cu românii tăi. Acesta e un blestem! Să fii foarte departe de ţara ta, de locul în care te-ai născut, ai învăţat să mergi, ai crescut, ai luat contact cu învăţătura… Cioran a fost un însingurat, departe de ţara sa, de oamenii şi locurile dragi. Copil fiind îşi petrecea toată ziua afară în munţi; „ca un animal sălbatic”. Nostalgia după locurile natale îl va urmări toată viaţa. „Cred azi (1986) că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban în micul sat din care provin”. Fiind atât de conştient asupra destinului acestui popor, e totuşi un român!
La Cioran nu se plânge cu lacrimi, se plânge cu idei, cu gânduri, cu sentimente… Se plânge în moarte trăind viaţa. Viaţa plânge cu lacrimile morţii. E o moarte continuă, simţind că trăieşti. Nu poţi să nu te întristezi citindu-l pe Cioran. Nu poţi să nu te gândeşti la viaţa sa. Nu poţi să nu-ţi umpli sufletul de lumină pentru a nu te putea atinge moartea din sufletul său. Şi te trezeşti întrebându-te: să fi fost oare un sinucigaş în viaţă sau un mort în conştiinţă?! Poate nici una, nici alta. Mintea ta pluteşte în derivă asemenea unei bărci pe o mare învolburată. Chiar dacă trăim dezorientaţi într-o societate a interesului, a egoismului monstruos şi a manipulării, o societate care ne înghite asemenea unui Leviathan şi ne devorează până ne transformă în inşi „comuni”, să nu uităm că nu există nimic mai preţios decât viaţa. Orice am pierde, oricât ne-ar durea, trebuie să rezistăm, să găsim curajul de a trece peste necazuri şi să lăsăm destinul să hotărască momentul în care vom trece în lumea celor drepţi. Pentru orice avem dreptul la o a doua şansă, dar viaţa pierdută nu ne-o mai dă nimeni, este darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu. Poporul român trebuie să înveţe să renască, să ne ridicăm. Niciodată nu e prea târziu să ne redescoperim. Cioran s-a căutat departe o viaţă întreagă, dar n-a găsit decât fărâme.
Precum spunea şi dânsul, nu trebuie să priveşti nici înainte, nici înapoi, ci în tine însuţi, în fiinţa ta, fără teamă sau părere de rău. Pentru că … n-am încetat niciodată să fim. Să fim aici, să fim români. Să fim oameni. Şi fiind ceea ce suntem, consfinţim prin prezenţa noastră, de două ori milenară dreptul de a trăi liberi şi puterea de a nu făuri un destin. Istoria nu ne duce nicăieri. Am fost aici din totdeauna, parcă ne-am fi născut din pământ sau am fi apărut odată cu pământul, la facerea lumii. Întreaga noastră existenţă a fost o continuă luptă pentru a rămâne laolaltă. Am luptat să fim o singură ţară, păstrându-ne limba, deşi ni se traseră graniţe între noi. Am luptat să fim împreună şi să rămânem împreună. Am luptat să ne adunăm într-o singură patrie, apucând arma în mână şi dreptatea în inimă. Suntem fiii acestui pământ! Domnule Cioran, şi dumneavoastră sunteţi fiu al pământului românesc! Nu uitaţi, vă rog, c-aţi fost şi sunteţi român! Deşi sunt puţini, unii mai au încredere în noi, mai cred încă în mintea de pe urmă a poporului român. Ridică-te, Ciorane! Există o putere care lucrează în tine însuţi şi este pe măsura oricărei provocări întâlnite. Învaţă să spui „Da”, pentru că orice progres încetează când spui „Nu”!
Că poporul ni-i făclia,
Soarele din orice prag,
În el cântă România
Şi pentru tine, prieten drag.