marți, 17 martie 2009

Metempsihoza



Visând păşesc spre-a dragostei cetate,
Drumul e plin de piedici şi noroi;
Trec peste toate spre eternitate,
Dar poarta e păzită de strigoi.

Printre lacrimi rostesc un cod de idei
Şi-o umbră în faţă mi se-arată,
Calc cu sfială peste florile ei;
Noaptea de gânduri arsă-i în piatră.

Se uită la mine cu ochi fioroşi,
Privirea-i mă îngheaţă în suflet;
Un adânc cenuşiu cu nori spălătoşi
Se deschide. Ah! Se-aude un ţipăt…

Tăcerea se lasă o clipă de vis,
Doar atât, căci ecoul răsună…
Ascult taina umbrei în locul promis;
Poarta de ceară plânge nebună.

Spaima topită în rugă sunt eu,
Un colţişor de soare întunecat,
În eu-l meu Îl chem pe Dumnezeu,
Dar cine sunt…şi moartea a uitat…

Un comentariu:

  1. Ce sa exprim?
    Aceeasi reactie ce am avut-o si in cazul altor persoane minunate, intalnite in comunitatea aceasta a blogger-ilor: foarte frumoase, profunde versurile, insa dincolo de ele, trairea, simtirea ta sanatoasa!

    Permite-mi te rog, a te urmari in continuare, lansandu-ti si eu invitatie!

    RăspundețiȘtergere