Sfinxul

Sufletele celor morţi au răstignit în mine

Un sfinx.

Am încercat să-l sfarm cu lacrimi îngenuncheate,

Am încercat să-I spintec faimoasele aripi de vultur,

Am încercat să-i golesc mintea, furându-i tăcerea,

Acea tăcere monahală ruptă din pietrele

Vechilor inscripţii. Dar totul părea în zadar…

Rămânea aşa cum a fost răstignit.

Sarcofagul său e încă în mine,

Închis în sanctuarul seminţiilor levinte.

Văd morţi în jurul meu, şi mi-e teamă!

Nu vreau să mor!! Vreau să trăiesc!!!

Tăcerea lor neagră mă sperie.

Adineauri a trecut prin faţa porţii mele

Un mort. S-a oprit surâzând

şi-a bătut în poartă, apoi a plecat.

Am deschis şi-am privit-- În urma lui lăsa

O dâră de lumină, părând a fi înger.

Am alergat să-l rog să se întoarcă,

Dar s-a făcut nevăzut.

Tot ce-a rămas e sfinxul

Împodobit cu raze sanctificate.

Miroase parcă a om lovit de fiinţare,

Miroase a început, a mort, a zare…

Şi clopotul sinelui bate anunţându-i venirea,

Venirea celui ce-a tăcut o vreme,

A sfinxului îngemănat cu subconştiinţa…