Priveste, Romane!

Priveşte, Române, cum plouă Mileniul,
Cum urma îndurării devine trecut,
Cum plânge copilul mângâindu-şi cerul;
Priveşte, Române, spre un nou început!

Priveşte, Române, e acelaşi pământ,
E-aceeaşi cupolă albastră de veacuri,
Aceeaşi speranţă şi acelaşi cuvânt
Săpat în inimile noastre şi-n flamuri.

Priveşte, Române, acum când devine
Nimic din nimic sau din tot şi din toate;
Române, vox populi, ascultă-n tine,
O carte nescrisă ne poartă pe spate.

Priveşte, Române! Ne-ngroapă Mileniul,
Aşa de sărăciţi şi loviţi de nevoi;
Nu vom pieri de tot, cu noi este Cerul
Ce se roagă fierbinte...curg lacrimi şuvoi.

Priveşte, Române, rău-i la putere,
Dulcea cupă-a vieţii devine sanctuar,
În pântecul etern şi iubirea piere.
Ce lucruri ciudate! Ce se-ntâmplă-i bizar!

Priveşte, Române! Ce trist e poporul!
Ce tristă-i fericirea pe chipu-i bătrân!
Încununat cu valuri dezminte forul
Al Mării noastre Negre, al cui îi e stăpân.

Române, acum să ne cerem iertare
Strămoşilor ce în morminte se-odihnesc,
Pentru că să păstrăm noi n-am fost în stare-
Doina pură, dorul sfânt, dorul românesc.

Priveşte, Române! Azi suntem cerşetori!
În zadar ne cerem românimea ‘napoi,
Căci viaţa e prea scurtă chiar şi pentru flori;
Tu eşti numai unul, cu mine suntem doi.

Române, ce înseamnă să fii bun român?
Să dăruieşti din suflet un suflet vieţii?
Totuşi...de ce să naşti când ştii că un nebun
Mâine poate-i va da în mâini cheia morţii?

Priveşte, Române! Ne pierdem ţăranii
Şi stropul de-omenie-n cărţi îl mai citim,
Către judecată ne-ndrumă doar banii;
Fântânile-au secat. Cu ce să mai răzbim?

Priveşte, Române! Ascultă-ţi sentinţa,
Cuvintele noastre mor acum în părinţi.
Unde-i Eminescu? Unde-i biruinţa?
Au plecat şi ei cu Dumnezeu printre sfinţi.

Priveşte, Române! Ne-ngroapă Mileniul
În tina cea roşie-a robirii de veci;
Priveşte, Române! Ne cheamă pământul,
Prin porţile-ncuiate-n curând ai să treci.

Împreună-ţi mâinile şi-apoi priveşte
Spre Cerul Fiinţării ce toţi L-au uitat,
Mileniul cu lacrimi şi dor ne stropeşte,
Înlănţuit de oameni te cheamă speriat.

Române, priveşte-ţi dulcea ţărişoară
Ce în mare durere se scaldă semeţ,
Chiar şi Carpaţii au fost loviţi de-o vioară
Ce-a cântat odată cu-arcuş de Voroneţ.

Priveşte, Române! Golgota-i aproape,
E în sufletul neamului cel românesc;
Să nu îţi doreşti să treci peste etape,
Deşi copiii noştri, singuri reuşesc.

Priveşte, Române! Strigă pădurile,
Ecourile lor se-aud şi-n câmpii,
Doar Moartea le ascultă şi Părintele,
Iar vuietul răzbate...ah! ani două mii.

Priveşte, Române, Românul din tine
Şi înspăimântat îndreaptă-te spre un foc,
Caută-ţi casa, caută-ţi acel sine
Condamnat să fie zarul vreunui joc.

Priveşte, Române, teatrul din scenă,
O scenă a vieţii uitată undeva;
Spectatorii aşteaptă să vadă o trenă
A Miresei Tricolore—ROMÂNIA.

Priveşte, Române, cum plouă Mileniul,
Cum şi urma Miresei devine prezent;
Du-te acasă să nu plângă şi graiul,
Întoarce-te unde ştii că eşti eminent!