joi, 27 septembrie 2007

Contempland agonia...


Cu sufletul răsfrâng azi necuprinsul
Şi parcă totul moare iar în mine,
Să fiu şi eu de piatră ca şi Sfinxul?
Sau Doamne, sunt fărâmă chiar din Tine?


Încerc s-aprind din coasta mea Adamul
Din care Însuţi Tu m-ai plămădit,
Dar din cenuşă nu se naşte harul
Şi ca un înger mort m-ai biruit.


Ades spuneai că Tu mă porţi pe braţe,
Că tot ce-i rău cândva va dispărea,
Şi-n mine vor renaşte vii speranţe,
Când eu te voi primi în casa mea.


Dar Doamne, azi şi carnea mi se pare
Că doare când privesc în urma mea
Şi nu mă pot gândi decât la soare,
La-nmormântarea fulgului de nea.


E noapte iar, o noapte în tăcere…
Contemplu agonia îndrăzneţ
Şi vreau sa cred că are gust de miere,
Atât de dulce ca un vis semeţ.


Prea scurt e timpul care-ncet se stinge
Adesea ca un plânset de copil,
Azi şi durerea are gust de sânge;
Cum să trăiesc când fug mereu tiptil?


Nu fug de tinereţe, fug de viaţă,
De-o cruce grea ce Tu mi-ai dat s-o port,
Cu ea în spate-n orice dimineaţă
Mă-ndrept spre cel mai apropiat port.


Aş vrea să bat acum la prima poartă
Să las acol singurătatea mea,
Să mă despart de ea ca de consoartă,
Să tac şi să privesc tăcerea sa.


E noapte pe pământ…şi parcă morţii
În vis se răscolesc în patul lor;
Miroase a tămâie-n pragul porţii,
A smirnă chiar, a mir mistuitor.


Aş vrea să mă trezesc din vis feeric,
Să nu mai plâng că nu mă regăsesc,
Am obosit să tac în întuneric,
Atât de mult aş vrea ca să iubesc!


Dar mortul din afară e în mine,
E-atât de viu şi-atât de concentrat
C-o viaţă vrea să stea printre ruine,
Dar visul însămi eu l-am spulberat!


Cuprinde-mă, Părinte, şi mă-nvaţă
Că cerul astăzi are gust de mir,
Să gust din el că n-am decât o viaţă
Ce-atârnă de pământ doar de un fir!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu