Supravieţuire

Clopotul la Putna iarăşi bate
Şi strigă-n rând cu mine neîntrerupt,
C-am obosit să plângem în cetate
Şi sânul minciunilor e mereu supt.

Pământu-i plin de răni ce sângerează
Şi patria în lespezi se mai ţine,
Doar dragostea rămâne veşnic trează
Şi mângâieri de Sus ce-s mai puţine.

Şi eu, şi tu, şi cei tăcuţi o ştiţi
Că cei de sus au vieţi duplicitare,
Ei tac în nesimţirea lor de sfinţi
Şi noi murim cu coada-ntre picioare.

Şi chiar de am muri de mii de ori,
Tot nu s-ar şterge de pe voi putoarea,
Deşi v-am implorat de-atâtea ori
Să ne-alinaţi cu legile durerea.

Aveţi în voi puterea…şi ce faceţi?
Aţi devenit şi surzi, şi muţi, şi goi,
Cu armele indiferenţei trageţi,
Şi plouă iar cu taxe peste noi.

Azi şi Ardealul parcă-i sub tăcere,
Nimic nu se mai naşte sub drapel;
Dac-am pleca în cer, tot n-ar ajunge,
C-ar lăcrima pe-un stâlp tot singurel.

Voi nu-nţelegeţi că nu-i de ajuns
Să ne-arătaţi că puteţi trăi bine,
Noi aşteptăm încă acel răspuns,
Că toate-s pentru noi şi românime.

Vă doare-n cot de cei astăzi şomeri
Ce-o pâine n-au de unde să mai pună
Copiilor ce încă îs minori
Şi văd cum criza stă să îi răpună.

Ne scufundăm în ţarina dreptăţii,
Bocind un Dumnezeu de mult uitat,
Cândva ne dete frâul libertăţii,
Dar poarta către ea s-a încuiat.

Pe lespedea uitărilor de sine
Mai zace un Hristos crucificat,
La El ne mai uităm şi spunem: „Bine
Fi-va poate mâine pe înserat!”