Rugă românească

Părinte Bun din ceruri te coboară
Şi-asupra noastră cerne iar iubire,
Căci suntem morţi, deşi odinioară
Credeam în al Tău Fiu şi-n mântuire.

Ştiam ce-nseamnă să iubeşti o viaţă
Un suflet singuratic din eter
Şi haosul să-l stingi de dimineaţă
Cu apa misterioasă-a unui cer.

Ne doare, Doamne, astăzi şi uitarea
Şi să iertăm datori ne cam simţim,
Căci simţământul, gândul, nu-s totuna
Şi iar uităm români ca să mai fim!

Dreptatea noastră vrem să fie legea
Dar nu cea scrisă pe o frunză-n vânt
Pe care surzii o ascultă-n noaptea
Ce naşte-n suburbie robul blând.

Iar orbii o privesc citind-o-n şoaptă,
Dezvăluind-o altora-n cuvânt,
Şi munţii spun că nu-i decât o soartă
A celor ce mai cred în Domnul Sfânt.

Părinte Bun ce-n ceruri odihneşti
Ni sufletul fărâmiţat de toate,
Şi-n cimitir te căutam de eşti
Printre mormintele de mult uitate.

Noi căutăm orbirea-n limpezime
Şi fragul verde undeva pe stânci,
În loc să ne privim cu profunzime,
Să plângem iar la umbra unor nuci.

Bătrâni sau nu, umbra tot le e deasă
Şi selenari păşesc spre viitor,
A noastră servitute din puţ scoasă
Cu cumpăna bătrână-a unui dor.

Pe frunte ne e scrisă libertatea,
Dar în zadar căci suntem servitori
În ţara noastră-n care şi dreptatea
Se cumpără pe dolărei greoi.

Un drept aveam atunci, în vremi uitate,
Acela de a crede-n adevăr,
Dar astăzi şi iubirile-s furate
Şi adevărul nu-i mai adevăr.