Lanţurile puterii

De ce loviţi în mine cu cvartete?
Bucăţi din al meu suflet întreg încă,
De ce şi plângeţi recitând sonete?
Nu credeţi oare, că oi fi de piatră?

De ce vă oblojiţi purtând costume
Dintre cele mai scumpe că-s cu moţ,
Căci şi prostia se croieşte-n turme
Şi plopul a rămas tot făr’ de soţ.

Cu pantalonii rupţi în fund intrarăţi
Pe-această poartă prin care cei robiţi
Nu pot intra, deşi voi aşteptarăţi
Să se golească scorbura de furnici.

Acum în animale zvăpăiate
V-aţi transformat din meşteri renumiţi,
În bănci cu adevăruri rupte-n coate
Nici că vă doare, ba chiar mai şi dormiţi.

Poporul v-a ales crezând că toate
Acele inimi calde vor trezi
Un spirit românesc, eternul „poate
Fi-va mai bine mâine” va sfârşi.

Dar s-a trezit doar robul, vechiul rob,
Ce zace şi munceşte în tăcere,
Ce-nchide ochii şi se crede orb
Doar ca să şteargă puţin din durere.

Dar vouă nu vă pasă de mulţime
Când banii curg pe gârlă înspre voi,
La figurat vă doare că n-au pâine
Cei mulţi, cei obidiţi, la trupuri goi.

Un Dumnezeu în suflet ni se-arată
Şi siguranţa o avem de Sus,
O viaţă-avem şi-aceea ni furată.
De cei ce-au îndrăznit şi „sus” s-au pus.

De ce ne osândiţi la libertate?
O falsă libertate ne-oferiţi;
De ce al vostru aer a bucate
Miroase de departe? Îndrăzniţi!

Nu aşteptăm răspunsul în cuvinte,
În vorbe mari ce nu mai au valoare,
Ci-n reflectarea unor fapte sfinte
Ce nu vor trece uşor în uitare.