Un bulgare mic

Lasa-ma sa te-ating, padure batrana!

Esti asa de frumoasa cand dai viselor glas!

Un bulgare mic am tinut intr-o mana,

El nu mai e, insa noi am ramas...

Gand

Iubite, da-mi putere s-adun rauri ce curg
Si sa le pun in palma ta cea fina,
Sa-mi fii izvor si ziua, si-n amurg,
Privindu-ma zambind, sa fim Lumina!

Dragoste de frate

Dragul meu frate, român iubit, îţi scriu din nou, poate pentru că inima mea nu vrea să tacă, pentru că te iubesc mult şi mi-e inima plină de bucurie când te privesc pe stradă zâmbindu-mi, când îti întind sau îmi întinzi o mână, când ne îmbrăţişăm şi în acea unitate se contopesc două suflete unicate, dar care se unesc într-un singur spirit românesc. Amândoi suntem zămisliţi din acelaşi pământ; suntem copiii lui Dumnezeu, egali în faţa Cerului. Chiar dacă m-ai rănit, chiar dacă mi-ai retezat aripile, chiar dacă eşti dispus să omori şi ultima picătură de speranţă, eu tot te iubesc şi te voi iubi chiar în moarte si dincolo de moarte. Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu să fie. Pentru că asta este legea vieţii. Trebuie să învăţăm să iertăm, aşa cum trebuie să învăţăm să iubim.

Te iubesc cînd te rogi în biserica ta. Şi cred că nu ar trebui să existe graniţe între noi în ceea ce priveşte confesiunea, deoarece Dumnezeu nu se uită la ce izbeşte privirea, ci se uită la inimă. Dumnezeu este acelaşi pentru toţi, suntem egali în faţa Lui, iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit în aceeaşi măsură, atât pentru mine, cât şi pentru tine şi pentru restul fraţilor noştri. Tu, eu şi ceilaţi oameni, suntem fiii unei singure religii, unei singure biserici; iar diferitele confesiuni nu sunt decât acele căi prin care Marele Atotputernic ne oferă dragostea Sa, oferindu-ne plinătatea sufletului însetat.

Te iubesc când te văd îngenunchind cu braţele îndreptate spre cer. Te iubesc când mă cerţi şi mă loveşti fără milă. Te iubesc în ignoranţa mea şi te rog iartă-mă! Iartă-mă, frate, dacă vreodată, în neştiinţa mea, te-am rănit, te-am judecat, ţi-am vorbit de sus şi nu te-am înţeles. Iarta-mă, frate! Plâng pentru tine şi zâmbesc pentru tine. Eşti special pentru sufletul meu! Îţi iubesc si îţi respect adevarul pe care uneori nu-l înţeleg. Poate că într-o bună zi, adevărul tău se va întâlni cu adevărul meu. Vor sta la taclale şi vor lua decizii pentru unicitate şi pentru supremaţie, rezultând un singur adevăr suprem - drgostea necondiţionată a Celui de Sus pentru fiecare în parte.

Este oare o onoare pentru tine atunci când te laşi condus de alţii pentru a-i lipsi pe fraţii noştri de drepturile lor? Lăcomia te îndeamnă sa-i sacrifici pe ei, fraţii tăi şi fraţii mei, pe care eu îi iubesc! Mă auzi?! Mă auzi cum strig că îi iubesc mult şi te iubesc şi pe tine?! N-am să te las să-i ucizi! N-am să te las să le tai toate aripile! Şi n-am să te las să le otrăveşti sufletele! Iar atunci când eu nu voi mai putea striga, o vor face pietrele în locul meu şi munţii, şi văile, şi apele...Nu uita: deţin arma cea mai puternică din întreaga lume: DRAGOSTEA...Din dragoste se revarsă iertarea şi bunătatea. A apăra drepturile altora este cel mai nobil act uman.

Te iubesc, frate! Îmi arde inima de bucurie când te văd vesel şi esti dispus să-ţi întinzi braţele pentru îmbrăţişare, când râzi, când îngenunchezi şi-n semn de rugăciune îţi îndrepţi inima şi braţele înspre cer, când visezi, când fiinţa ta explodează de emoţii, când zburzi, când te plimbi prin parc, când cutreieri munţii, când iubeşti...Dragostea este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu! Să nu lăsăm acest dar porcilor să-l împrăştie şi să-l calce sub copitele lor! Dragostea purifică, salvează, mistuie...

Aş vrea ca într-o bună zi să ne regăsim pe vârful muntelui şi-acolo sus să ne îmbrăţişăm cu dragoste şi adorare, în imensitatea curăţeniei şi-a purităţii naturii...şi să ne amintim că viaţa ne-a dat o nouă şansă de-a fi fraţi şi lanţurile care au fost trasate de alţii între noi s-au sfărmat.

Şi în liniştea purificatoare a nopţii să putem exclama: “Doamne Iisuse, am ales crucea Ta! Am băut oţet şi fiere din cupa semenilor. Am fost rănit, batjocorit, lovit şi umilit. M-am spălat în lacrimi şi acum înţeleg... Suferinţa m-a adus mai aproape de Tine şi mai aproape de fratele meu. Unde este Doamne, ţara mea?”

Şi o voce blândă se aude în noapte:

- “ Acolo!”

Furia naturii

De-odată un bubuit puternic a străpuns zarea şi în câteva clipe universul s-a umplut de teamă, ruine şi moarte...Umanul se luptă să supravieţuiască şi tot ce mai poţi auzi în haosul mortuar sunt strigătele disperate ale supravieţuitorilor: “De ce, Doamne?” Moloz, cadavre şi oameni dezorientaţi, călcând unii peste alţii, flămânzi de pâine şi flămânzi de Tine, Doamne!

Te-apleci deasupra lor şi chiar dacă nu Te aud, Tu le şopteşti fiecăruia în parte la ureche:

“Pentru că te iubesc cu o dragoste veşnică, fiul Meu! Natura îşi măsoară marea-i putere cu slăbiciunea omului. În spatele cutremurelor, a zăpezii, a vântului care suflă puternic, a norilor grei, a gerului, mă aflu Eu, Tatăl tău, iar eu ştiu nevoile pământului şi nevoile tale, pentru că Eu am creat pământul şi cerul, şi tot Eu te-am creat şi pe tine. Acum natura plânge, iar vina îţi aparţine în totalitate. Tu singur ai rănit-o şi ţi-ai bătut joc de ea, iar acum plânge. E felul ei de a-şi exprima durerea. Chiar dacă nu vrei să vezi, chiar dacă nu vrei să simţi, Eu îţi sunt alături, chiar şi între dărâmături, în frig, în ghiarele morţii...Eu sunt cu tine, pentru că te iubesc!”

Pavel a spus: “Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.” (2 Corinteni 4:8)

Doamne, deschide inimile oamenilor ca să vadă suferinţa celor sărmani! Apără-i de frigul iernii, de ura, ignoranţa şi nepăsarea celor din jur, şi acoperă-i Tu cu straie făcute de mâinile Tale pline de dragoste şi îndurare! Îndreptă-ţi, Doamne, privirea spre cei orfani, spre văduve şi spre cei îndureraţi, alină-le Tu suferinţa şi călăuzeşte-le paşii! Coboară-ţi mila Ta asupra noastră, cercetează-ne inimile, deschide-le cu cheia îndurării Tale şi umple-le cu dragoste. Dă-ne pacea Ta şi ajută-ne să deschidem universul unei noi ere creştine. Alungă teama, suferinţa, nesiguranţa, goana după bani, nepăsarea, ignoranţa, ura! Aruncă Cutia Pandorei pentru totdeauna şi dă-ne o nouă şansă. Ştiu că nu merităm, dar mai ştiu că Tu eşti drept şi îndurător şi plin de dragoste!

“Te voi vindeca, şi îţi voi lega rănile, zice Domnul...” (Ieremia 30:17)

“Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul Tău, Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor...” (Isaia 41:10)

“Eu te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.” (Psalmul 32:8)

“Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia 29:11)

Un miel flămând

Acum un an trăiam cu ochii-n lacrimi

Închisă-ntre pereţi neprimitori,

Priveam la cer şi mă gândeam la patimi,

Eram un miel flămând cu ochii rugători.

Stărui în rugăciune şi-adorare

Şi ard în neştiinţa de a fi,

Îţi mulţumesc că sunt, o, Doamne Mare!

Şi îndrăznesc să-nvăţ a Te iubi!

Doar dragostea e vie

Te-aud şi Te zăresc în susur de izvoare,
Când munţii şi-oglindesc savoarea în umbra Ta,
Nimic nu-i cum se spune sub blândul nostru soare,
Doar dragostea e vie, rămâne pururea.


Te caut si Te chem când totul strigă în mine,
Şi tot ce e în jur se umple de-ntuneric;
Aş vrea ca acolo-n cer să pot pătrunde,
Păşind cu ochii-n lacrimi pe drumul cel tainic.


Te văd, Te simt, Te gust şi Te privesc cu candoare
În miez de pâine, în cană cu apă sau vin,
Nimicul e plin de dulceaţă, chiar de savoare;
Cum aş putea, Doamne, în faţa Ta să mă-nchin?

Acasă e acolo unde e inima ta

Timp...Încerc să-l fructific, dar parcă fiecare secundă se scurge altfel decât a făcut-o până acum câţiva ani. Eram copilă, fără responsabilităţi, fără gânduri, cu multe speranţe şi vise. Unele s-au năruit pe parcurs, dar asta doar pentru ca altele, mai mature poate, să le ia locul. E minunat să trăieşti, să te bucuri, să visezi cu suflet de copil! La acest nivel toate acestea au altă conotaţie, altă valoare, altă dimensiune. Şi nu mă pot opri să nu mă întreb: când am uitat să fim copii? Mă uit în jurul meu şi ceea ce văd mă doare: oameni crispaţi, trişti, stresaţi, îngrijoraţi pentru ziua de mâine. Am uitat să zâmbim. Am uitat să ne urcăm la nivelul sufletesc al copiilor noştri. Am uitat să le oferim lor, în primul rând, o licărire de speranţă. Şi de vină nu e ţara, cum spune mulţimea, ci noi, noi cei care avem libertatea (dobândită prin sânge, dragoste şi jertfa altora) de a lua atitudine, de a da aripi celor mici care abia acum încearcă să-şi ia zborul. Şi eu am avut aripi...şi încă mari, pline de dorinţa de zbor profund şi permanent. Eram studentă şi îmi doream cu atâta ardoare să schimb lumea, să schimb mass-media românească să nu mai fie atât de subiectivă, de negativistă şi de ireală de cele mai multe ori, şi de distorsionare a realităţii, încât am ajuns ca singură să-mi iau jos aripile şi să renunţ la acel zbor, dar nu la zborul final. Nu spun că este imposibil să shimbi ceva în ţara aceasta, (chiar dacă nu încapi de alţii), spun doar că trebuie să luptăm pentru azi şi pentru mâine cu dragoste de Dumnezeu, de ţară, de familie, de prieteni, de tot ce este frumos şi natural în lumea asta.

Haosul care domneşte în ţară la ora actuală te duce cu gândul la multe, numeroase întrebări se nasc în minte şi nu mai ştii unde să priveşti şi încotro să îţi îndrepţi paşii. După 20 de ani de “libertate” şi democraţie...ce s-a schimbat? S-au înmulţit infractorii, corupţia, minciuna, deziluzia, şomerii, sinuciderile, etc! Şi doare...Doare că toate acestea te determină să pleci cât mai departe , oricât de patriot ai fi.

Ai obosit să fii bătaia de joc a tuturor!

Ai obosit să trăieşti de azi pe mâine!

Ai obosit să te milogeşti pentru un loc de muncă prost plătit!

Ai obosit să vezi la TV scandalurile dintre politicieni pentru ciolan, când tu nu ai ce pune pe masă copiilor tăi!

Ai obosit să vezi atâta violenţă şi nepăsare!

Nu căutăm vinovaţi, căutăm o soluţie! Pentru că SUNTEM ROMÂNI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ şi ne dorim să rămânem în ţara noastră, dar nu pentru a fi bătaia de joc a tuturor!

Am ajuns să ne cerşim dreptul de a fi români! Şi am ajuns ca în momentul în care părăsim graniţele ţării să ne fie ruşine că suntem români! Să nu te doară asta? Să ajungi să îţi negi originile doar pentru imaginea creată în urma haosului politic, economic, social, etc. Pentru ce şi pentru cine au murit în decembrie 1989 români pentru români? Pentru ca azi, la 20 de ani de la revoluţie, să ajungem ca semenii noştri sus-puşi, să ne alunge vehement. Am ajuns ca străinii să investească în români, pentru că ţara noastră e plină de “gunoaie” şi nu mai înpace nimeni de ele.

E minunat sa fii român! O spun cu mândrie cei plecaţi dincolo de graniţele ţării, oameni mari, deveniţi cetăţeni ai altei ţări, medici renumiţi, ingineri, constructori, designeri, specialişti IT, artişti, jurnalişti, etc. O altă ţară e mândră de românii noştri!!!

Oare de ce nu ştim să investim în valorile noastre? Mulţi au plecat şi mulţi vor pleca în ţările în care mai există încă speranţă, demnitate şi respect.

Mă opresc din drumul firesc al vieţii, şi mă întreb retoric: Românie, mai exişti? Te-ai pierdut parcă pe drum...Vechile cărţi de istorie sunt pline de atâţia eroi care şi-au dat viaţa pentru ca noi, cei de azi, să trăim bine! :-)

Trăim bine...dar nu aşa cum au visat şi şi-au dorit ei pentru noi.

Îţi mulţumesc, stimabile român, tu cel ce citeşti aceste rânduri! Îţi mulţumesc pentru că încă mai crezi şi tu în mintea de pe urmă a poporului roman şi pentru că îţi pasă!

Dumnezeu să te binecuvânteze, român iubit, şi nu uita că ACASĂ E ACOLO UNDE E INIMA TA!