joi, 17 decembrie 2009

Ofrandă naţiunii române

Popor cerşind în stânga şi în dreapta,
Cu răni adânci şi multe cicatrici,
Parcă-i prea aproape libertatea
Pe care ne-am dorit-o stând pe brânci.


Din harta noastră muşcă cei flămânzi
Şi noi ce buni, cu stimă le permitem,
Suntem prea buni şi-n suflete prea blânzi
Când ţara pe sărite toată-o vindem.


Şi sufletul l-om vinde poate odată,
Dacă deja uitând nu l-am vândut;
Iubesc o Românie azi uitată,
Pământul ţării care m-a crescut!


Strămoşii noştri sânge au vărsat
Ca noi, copiii lor, s-o ducem bine,
În schimb, noi vindem ţara pe rahat
Ca cerşetori s-ajungem înspre mâine.


Parcă şi tricolorul e cărunt
Şi-l doare neputinţa îndreptării,
Că el e cel ce-nsângerat fiind
A plâns pe treapta rece-a-nsingurării.


Doamne, Te rog în câteva cuvinte,
Cu plânset de copil şi glas duios,
Îndreaptă-ne cu drag spre cele sfinte,
Transformă-ne în micul albatros.


Te rog, O, Doamne, nu lăsa ca pâinea
S-ajungem s-o cerşim de la-nsetaţi,
De-a duce ţara românească-n starea
De-a aduna gunoaie pentru fraţi.


Aveam grânare, pâine pentru toţi,
Pământul se lucra cu bucurie
Şi nu eram şomeri printre boscheţi
Şi sclavi ajunşi din propria beţie.


Şi nu mai crede nimeni în putere,
Sătui de-atâta ură dintre fraţi,
Minciună, lăcomie şi durere,
Spre nicăieri cu sufletu-ndreptaţi.


Istoria ne-a cam ajuns din urmă
Şi în mormânt eroi se zvârcolesc,
Că sângele ce-a curs cândva în gârlă
Astăzi se pare nu-i mai strămoşesc.


O doină mai răzbate la o casă
Şi-un clopot bate tare-asurzitor,
Căci celor cu “puteri”, de viţă-”aleasă”
Îi doare fix în cot de tricolor.


Pe străzi azi hoinăreşte o mulţime,
Artişti, sărmani, copii, şi ei ROMÂNI!
Şi în gunoaie caută o pâine
Că pentru noi sunt doar nişte străini.


Mincuni peste minciuni se nasc odată
Şi haosul domneşte-n casa lui,
În voia sorţii ţara e lăsată,
Vândută fiind pe banii orişicui.


La Timişoara plânge tricolorul
Şi doare plânsul parcă ars de vânt,
Cu ochii-nchişi s-a tras uşor zăvorul,
Să-l redeschidem nu-i discernământ.


Şomeri prea mulţi colindă astăzi ţara,
Flămânzi de-un loc de muncă şi de dor,
Şi cu durerea-n mâini se-ntorc ei seara
Că n-au nici pâine pentru fiii lor.


Şi râsul “celor de sus” îi aţâţă,
Că n-au idee ce trai betejit
Ducem o ţară-ntreagă, îmbolnăvită
De nenorocul ce ne-a urmărit.


Ne râd în nas şi au curaj să spună
Că nu românii au tras în români!
Am obosit şi nu mai e mult până
ROMÂNI SE VOR SCULA PENTRU ROMÂNI!


Mass-media s-a rătăcit pe cale,
A cam uitat de partea cui era,
Să tot iertăm şi să mergem agale,
Nu mai putem, căci crucea e prea grea.


S-ajungem sclavi dincolo de hotare
Am înţeles şi-am acceptat un timp,
Dar să fim sclavi în România Mare,
Parcă nu-i leac, nici pace, nici răstimp.


Şi vremea s-a schimbat în românime,
Căci ninge mut, apocaliptic iar,
Şi a trădare miroase şi-n pâine,
E trist, e fără leac, şi fără har.


N-avem Guvern, avem doar Preşedinte,
Cu greu ales, pe muchie de cuţit;
Nu mai avem nimic din cele sfinte
Şi dăm vina pe criza ce-a venit.


Nu mai există nici un fel de milă,
Dureri ne-apasă sufletu-nzecit,
Şi-ntreaga naţiune stă umilă,
Privind spre tricolorul găurit.


Ce-i de făcut când soarta ne deschide
O altă răstignire la apel?
Unindu-ne să devenim armade
Şi-n Dumnezeu să credem, doar în El!


Dar nu muri-v-om toţi pe metereze,
Căci Dumnezeu ascultă rugi fierbinţi,
Şi dragostea de Tată să-nvieze
O dragoste adâncă pentru prunci.


Şi Dumnezeu ne-ndrumă paşii zilnic
Să rezistăm, căci încă mai putem,
Că în noi zace sângele adamic
Şi-o naţiune-ntreagă Iov suntem.


O, Doamne, luminează-ne cărarea
Şi luminează-i şi pe cei flămânzi
Ce-au îndrăznit să vândă chiar şi ţara;
O, Doamne, miluieşte-ne-ntr-o zi!

Răstignire

Ca şi Hristos ai fost batjocorită,
Nu a fost de-ajuns tot ce ai îndurat,
Şi fără de milă ai fost lovită,
Ca un criminal în lanţuri te-au legat.

Te-au pus pe-o cruce mare, sus pe munte,
Şi te-au legat cu funii cât mai tare,
În faţă ţi s-a pus în scârbă-o Carte,
Dar tu ştii că-n ea e Domnul Mare.

Şi în palme ei piroane ţi-au bătut,
Dar ai tăcut şi-ai îndurat cu cinste,
Deşi doar tu ştii ce tare te-a durut,
Văzându-ţi fraţii vrând a te înghite.

Dar ura lor ţi-a dat o nouă pace,
O bucurie-n suflet nedescrisă,
Căci ştii că Dumnezeu în tine zace
Şi dragostea încă nu-i compromisă.

Mai crezi în ei, în cei ce te-au lovit,
Deşi a curs mult sânge peste tine,
Îi ierţi şi îi iubeşti necontenit,
Cu Cartea Mare-n braţele-ţi senine.

Te uiţi la chipul lor încarcerat
De-atâta răutate şi minciună,
Le spui că sunt popor binecuvântat,
Iar ei oţet şi fiere-ţi bagă-n gură.

De parcă-i vina ta că eşti frumoasă;
O, Doamnă, tu, fecioară între femei,
Eşti minunată, mândră şi aleasă,
Eşti cântec şi eşti speranţă pentru ei!

Şi rana azi îţi e impozitată
Şi o boală ne încorsetează iar;
O, ţara mea, cât eşti de încercată,
Cum aş putea să plec peste alt hotar?

Deşi oloagă, fruntea sus îţi este
Şi nimeni n-a înţeles de ce-ai tăcut,
Dar pietrele striga-vor acea veste...
O, scumpă ţărişoară, ce ţi-au făcut?

Am înţeles greşit un termen câştigat
Prin jertfă, multă muncă şi sudoare,
Prin sângele acelor ce-au luptat
Ca ţara să renască iar sub soare.

Şi bate vânt acum de libertate,
Şi facem tot ce ne-am dorit vreodată,
Căci nu avem un cod de legi în spate,
Ci doar o poartă-nchisă altădată.

Te-au răstignit ca un Hristos pe cruce
Şi tristă, şi umilită, ai răbdat,
Căci nu mai ştii deloc ce se petrece
Şi ce monstru doborâtă te-a visat.

Ai plâns când ai văzut că nu le pasă;
O, scumpă Românie, te iubesc!
În tine eu mă simt mereu acasă,
Şi tot în tine vreau să-mbătrânesc!!!