Ploaia

Mă pierd printre cuvintele care-mi năpădesc haotic mintea…Plouă…Plouă într-o lume ancestrală…Plouă în timp…Plouă pe stradă…şi plouă şi-n mine…Hm! Ciudat cum plouă cu muzică! Căci durerea este muzica ce dă sens vieţii.

Mă doare fiecare picătură care-mi străpunge trupul! Mă doare fiecare lovitură a ploii nepăsătoare şi rece! Mă doare neştiinţa că stau în voia ei doar pentru că o iubesc, o iubesc cu îndrăzneală şi culoare! O iubesc aşa cum n-am crezut că o pot iubi! O iubesc pentru că vine de Sus! Cum aş putea să nu iubesc ploaia când ea e trimisă de Dumnezeu pentru noi, pentru mine…să simt…să simt că trăiesc! Aşteptând în necuprinsul universului, mi-am amintit de cuvintele Domnului:

“Dacă ai privi dincolo de fereastra camerei tale, M-ai zări. Dacă ţi-ai deschide inima, M-ai putea lăsa să intru. Iată Eu stau la uşă şi bat…”

Am aşteptat cam mult să deschid, dar în cele din urmă am deschis, şi L-am lăsat să intre…şi viaţa a început să aibă contur şi culoare, şi parcă greul de-nceput a fost uitat.

„Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-i lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Pslamul 56:8)

Apoi…într-o zi ploioasă de mai, L-am lăsat să plece din nou şi am închis uşa în urma Lui, dar nu am dat importanţă faptului că „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Psalmul 103:8). S-a pitit uşor la uşa inimii mele stând în ploaie şi refuzând să plece. Aştepta un miracol…ca eu să-mi deschid ochii şi să ies în ploaie ca să simt, să simt că orice durere poate fi ştearsă de mâna Lui, că aşteptarea ascunde o mare binecuvântare, că rănile pot fi vindecate, că viaţa merita trăită chiar şi atunci când nu mai văd Lumina, ea există chiar dacă eu nu o văd. Şi spre surprinderea mulţimii care aclama să stau în casă, am ieşit în ploaie strigând:

Ţărână sunt, dar încă eu trăiesc!

Din dragoste-s făcută să iubesc!

N-am să Te las să pleci, o Domnul meu,

Nu-s decât om, da-s Fiu de Dumnezeu!

Şi ploaie sunt, şi nor, şi ger,

Şi carne sunt, şi nu mai pier,

Şi dor, şi vis, şi vindecare,

Şi stea, şi cer, şi alinare,

Sunt astăzi vie şi trăiesc…

Cum aş putea să-Ţi mulţumesc?

Strig, dar de data asta nu mai strig în tăcere. Am obosit să Te ascund privirilor răzleţe care susţin că Tu nu exişti şi că eşti o închipuire a mea! Am obosit să dau explicaţii! Am obosit să încerc să vindec prin puterea mea ceea ce alţii au îndrăznit să dezbine, căci nu am nici o putere…fără Tine…

Stau şi admir ploaia cum sărută pământul sorbindu-i cu patos picăturile însetat de dragoste. Sorb acest sărut cu nesaţ şi parcă totul începe să prindă viaţă. Eşti DRAGOSTE şi ploaia mă ajută să Te simt, să Te văd, să Te gust, să Te miros … şi-s copleşită! Cad în genunchi în mijlocul străzii, în strigătele disperate ale oamenilor nimiciţi de nimicurile acestei lumi, şi înţeleg…

„Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei…Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:15, 17)